 |
| The Leftovers |
Secretul murdar și rușinos al vieților noastre este că nu vom ști niciodată de ce unii oameni pleacă, de ce unii se dezîndrăgostesc, de ce unii nu sunt ceea ce au fost la începutul unor relații. Ceva se întâmplă, și parcă ce am fost la început – când ne-am îndrăgostit, când ne-am cunoscut – a dispărut. Nu ne rămîne decât să lucrăm cu ceea ce supraviețuiește – de multe ori nu cu mult din ceea ce ne-a legat de cei pe care i-am iubit.
Serialul HBO The Leftovers împinge anxietatea de a nu ști până la ultimele consecințe. Premisa e simplă. O anumită parte a populației globului a dispărut, iar cei care au rămas, adică Resturile, trebuie să îndure starea de a nu ști, de a jeli fără a avea o cauză pentru dispariția celor apropiați. Resturile sunt și ele împărțite. Unii vor să se miște mai departe, dar trecutul și trauma îi ajunge în forme diferite. Resturile care vor să uite fac lucruri ciudate în somn sau vor să recreeze un moment inițial al șocului, al traumei. Alții se organizează într-o sectă, Resturile vinovate, care e organizată să țină trează memoria traumei. Ei se îmbracă în alb, fumează în permanență și sunt militanți pentru a-i șoca pe care care vor să uite. În fine, alții, Resturile eliberatoare, cred că e posibil să nu mai suferi, și sunt seduși de misticismul unui bărbat care oferă îmbrațișări curative.
Mie imi place tare mult serialul pentru că atinge o obsesie americană veche, și anume că e suficient să te muți în altă parte pentru a începe o viață nouă. Sunt acum în sezonul doi, unde iluzia este că poți găsi un loc care este sigur, fără suferință, fără durere, fără pierderi. Evident, chiar dacă personajele principale se mută pentru a trăi fantezia unui nou început, traumele neprocesate îi ajung din urmă. Dar pentru a identifica obsesia mutatului în permanență – care nu e numai psihologică, cât produsă de condițiile capitalismului actual – creatorii serialului folosesc o altă obsesie adâncă, și anume ideea că suntem niște purtători ambulanți de traume. Limbajul psihologic e atât de înrădăcinat, încât pentru a expune o problemă se folosește un antidot care te aruncă mai departe într-o narațiune unde trauma e omniprezentă.
Freud, și noi ca purtători ambulanți de răni, uber alles. Ne întoarcem la un moment privilegiat de a înțelege că nu numai sexualitatea e traumatică, dar că viața noastră e chinuită și că trebuie procesată. Una dintre cheile serialului este să înțelegem relația ambivalentă între cel care vrea să uite și militantul traumei. Este o relație intensă între cei doi, și parcă amândoi vor să moară. Sunt împinși compulsiv către sinucidere, pentru că asta ar însemna sfârșitul suferinței.
Sunt acum în sezonul doi, unde Kevin (cel care vrea să uite) începe să înțeleagă relația adâncă și intensă cu fantoma care îi vorbește (militantul traumei) (în Orange Sticker, episodul patru).
 |
| Kevin si militantul rememorarii |
Tendința de a uita și de a fi împins la rememorare par să se întrețină reciproc, ca două boabe de fasole în aceeași păstaie. Pastaia e de data asta structura traumatică care pare să ne învelească pe toți.
Poate că nu aș fi scris despre serialul ăsta dacă aseară nu aș fi fost lovit puternic în memoria mea afectivă. În momentul în care Kevin are o discuție intensă cu fantoma – de unde înțelegem că el e mai aproape de ea decât ar vrea – regizorul folosește o piesă a unei trupe din Los Angeles, Lo Fang, “You are the one that I want”, pentru a reda intensitatea momentului. Am rămas ușor șocat când am văzut episodul aseară, și nu mi-am adus aminte cine cânta piesa.
Eram poate în mai în Cleveland când i-am văzut pentru prima dată pe cei doi de la Lo Fang cântând. Scena independentă de muzicieni americani e mare, și de obicei multă lume e excelentă și obscură. Există un rulaj mare de artiști, și se reușește foarte greu. Lo Fang inseamna doi tipi care fac chestii inovative și care cântă de obicei cu zece, cinsprezece oameni în public. Merg din barurile din scena națională americană și sunt în căutare de audiență. Cam ca toată lumea astăzi, trebuie să se vândă, și se vând în condițiile în care muzica lor e greu de vândut pe piața mainstream de muzică.
Eram și eu în seara în public, cu alex, si eram ușor îndrăgostiți. Amandoi știam că nu va dura foarte mult, dar eram învăluiți într-un abur delicios de excitație și curiozitate. Senzațiile acelea primare de la început, când simți că sunt posibilități imense în față, dar când știi că se pot prăbuși în orice moment. Am dansat amândoi în grupul de zece oameni, într-un abur întunecat undeva într-o suburbie a Cleveland-ului.
“You the one that I want” e o piesă din trecutul unei americi care avea optimismul energetic al Oliviei Newton-John dansand cu John Travolta. E 1978, e Grease, epoca de dinaintea lui Reagan, a catastrofelor, a irupției neoliberalismului în care suntem prinși până peste urechi, a lui Tamar Rice, copilul de doisprezece ani care a fost împușcat de poliție in Cleveland.
În 2015, Lo Fang ne spune o altă poveste. Cover-ul lor este povestea pierderii entuziasmului, a traumelor care sunt atârnate de picior, a disperării că “you are one one that I want” este o iluzie pe care am pierdut-o undeva în trecut.
Astăzi, freudian, rămîn ca și Kevin cu lupta dintre cel care vrea să uite și cu militantul traumei. Mă uit la seara în care Lo Fang s-au produs pe scena, ca și cum ei ar fi fost superstaruri, ca și cum eu și alex am fost superstaruri. Mă uit la propria ambivalență de a-mi aminti un episod atât de fain, dar și atât de greu de suportat.
PS: Între timp arunc un ochi pe Spotify și văd că piesa celor de la Lo Fang a ajuns în top, cu 13 milioane de ascultari. De la un concert cu zece oameni in public la un serial care te împinge la 13 milioane de hituri. Fain. Doar că memoria mea va rămâne la câteva hituri. Deja nu mai pot să ascult Lo Fang.
Bogdan Popa
este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.
