Revolta Mioritei
Un eveniment recent a bulucit zidurile cladirii Parlamentului si a creat rumoare in oras. O multime de ciobani au venit sa protesteze in mijlocul urbei, lasand in urma pentru cateva ore plaiul mioritic si aducand cu ei tot arsenalul de proteste regulamentare sau nu. Pentru ce protestau de fapt acesti oameni, o aparitie mai mult decat inedita? Scosi din cadrul lor protector, pusi in fata pericolului instituit, culmea, tocmai de o lege noua, s-au hotarat sa isi faca glasul auzit.
Nimic mai contradictoriu daca ne gandim la balada neamului romanesc Miorita si la atitudinea de contemplare in fata mortii. Sa ne amintim putin ce susoteau versurile. Se facea ca doi ciobani, invidiosi pe avutia unui al treilea, ii pusesera gand rau. Una dintre mioarele acestuia din urma, indignata si ingrijorata pentru el, in cel mai pur sens winnicottian, isi pune in minte sa-l avertizeze, sperand ca il felul acesta il va salva de cruda soarta si de iminentul sfarsit. Dar iata ca vine si raspunsul ciobanasului:
Si de-a fi sa mor
In camp de mohor,
Sa spui lui Vrancean
Si lui Ungurean
Ca sa ma ingroape
Aice pe-aproape
In strunga de oi,
Sa fiu tot cu voi;
In dosul stanii,
Sa-mi aud cainii,
Aste sa le spui,
Iar la cap sa-mi pui
Fluieras de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieras de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cand a bate
Prin ele-a razbate,
S’oile s’or strange
Pe mine m’or plange
Cu lacrimi de sange!
Iar tu de omor
Sa nu le spui lor.
Sa le spui curat
Ca m’am insurat
Cu-o mandra craiasa,
A lumei mireasa.
Asadar, pus fata in fata cu pericolul pierderii propriei vieti, cu o amenintare de moarte, ciobanasul nu numai ca refuza sa ia in seama posibilitatea oricarei investiri a instinctului de autoconservare, dar isi pregateste si un discurs funerar, mai preocupat fiind de soarte celorlalti carora le ofera in dar un delir postmortem. Moartea sa se transforma intr-o nunta celesta, mormantul sau intr-un halucinatoriu altar de nunta, iar spectatorii mortii sale in nuntasi. Aceste mici reflectii ne pun fata in fata cu paradoxul masochismului, caci daca scopul vietii este asa cum spune Freud, evitarea neplacerii si durerii de orice fel si cautarea permanenta a placerii, atunci reversul pare de neinteles. Masochismul reneaga principiul placerii in forma lui clasica, de gardian al pulsiunilor de viata, si isi procura satisfactia din acceptarea nefireasca a suferintei. Avem in aceste conditii o victima care este ciobanasul, dar si un agresor sadic, o dualitate inseparabila alimentata poate de un sentiment de vinovatie ireparabil. De aici si aparenta seninatate in fata mortii, care nu este altceva decat o intoarcere impotriva propriei persoane a agresivitatii.
Iata ce spune Freud in articolul Despre problema economica a masochismului:
Intoarcerea sadismului impotriva propriei persoane are loc in mod regulat in cazul reprimarii culturale a pulsiunii, ce impiedica o mare parte a componentelor pulsionale distructive ale persoanei sa fie utilizata in viata. Ne putem imagina ca aceasta parte a pulsiunii de distrugere ce se retrasese iese la iveala ca o intensificare a masochismului in Eu. Fenomenele constiintei morale ne fac insa sa ghicim ca distructivitatea ce se reintoarce din lumea exterioara este preluata de Supraeu si fara o asemenea transformare, marind sadismul acestuia impotriva Eului. Sadismul Supraeului si masochismul Eului se completeaza reciproc si se unesc in producerea acelorasi urmari. Cred ca doar asa se poate intelege ca un sentiment de vinovatie rezulta- frecvent sau foarte general – din reprimarea pulsiunii si ca constiinta morala devine cu atat mai severa si mai sensibila, cu cat persoana se abtine mai mult de la agresiunea impotriva altuia.
Dar ce sa se fi intamplat de atunci si pana acum, astfel incat aceasta situatie sa se schimbe radical si contemplarea sa se transforme in opozitie, pasivitatea in actiune, iar vinovatia in furie?
Stapane, stapane,
Iti cheama s’un caine
Cel mai barbatesc
Si cel mai fratesc.
Iata si raspunsul in forma sa cea mai simpla si mai clara. Revolta este produsa de atacul la adresa unui simbol protector. Aici nu mai este vorba despre rivalitate si gelozie, despre posesie si disputarea unui teritoriu narcisic, ci este vorba despre alianta care mentine sentimentul de siguranta. Cu alte cuvinte, este vorba despre o amenintare din exterior menita sa faca vulnerabila o intreaga functionare si acest lucru este suficient pentru a activa principiul realitatii si a produce o revolta in toata regula. Este vorba de un atac la cadru si, asa cum spune Bleger, atunci cand acesta este tacut, el pare a fi aproape invizibil. Dar cand ceva il perturba, zgomotul produs de el va fi asurzitor.
Diferenta pare a fi cea de la nivelul locului unde se produce rana. In timpul ce in prima ipostaza, patologia pare a fi una de continut, producand o rana ucigasa obiectului intern, in a doua ipostaza patologia pare a fi una a continatorului, producand o gaura cat toate zilele in invelisul relatiei si punand in pericolul orice alta continuare, fie chiar si una sado-masochista.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: commons.wikimedia.org
