Francezii si placerea cuvantului (psihanalitic)

Francezii si placerea cuvantului (psihanalitic)

Am fost de curand in Franta, la Lyon, pentru a asista la o conferinta de psihanaliza, la doar cateva zile dupa recentele atentate teroriste de la Paris. Scurta vizita mi-a permis o interactiune bogata cu oameni diversi, din medii diferite, si mi-a creat sentimentul unei viziuni asupra lumii si a actualitatii acesteia in parametri mult diferiti de cei de la noi. Am plecat cu inima stransa, gata sa gasesc un popor furios care sa doreasca sa taie si sa spanzure si cea mai mica urma de suspiciune. Am aterizat intr-o normalitate care mi-a dat mult de gandit, intr-o acalmie continatoare a conflictului inca sangerand.

Cu prima ocazie, aflandu-ma intr-o discutie amicala la un pranz, am intrebat o mai veche prietena cum vad ei cele intamplate si ce au de gand sa faca. Mi-a raspuns derutant de simplu: noi vrem sa intelegem ce ni se intampla. A intelege parea un lux in acest context in care socul trebuia in mod necesar urmat de furie si de contraatac. Continuand firul acestei discutii la o cina cu un medic psihiatru, l-am intrebat cine crede ca sunt acesti teroristi. Mi-a raspuns la fel de simplu: este o lupta iluzorie pentru puterea demult pierduta, este o incercare disperata de a reinvia fantasma Imperiului Otoman. Acesti oameni nu pot fi inamicii nostri, ei nu au o miza, ei nu pun pret pe viata, portretul lor este construit tocmai pe desacralizarea ei. Acesti oameni nu au identitate, ei sunt pierduti in spatiu si timp.

Am ramas mult pe ganduri. Oamenii acestia au timp si cuvinte la indemana sa vorbeasca despre o ucidere. Am urmarit o emisiune de duminica dimineata care se numeste Islamul si care este dedicata culturii musulmane. Chiar si la o saptamana dupa atentate emisiunea nu a fost scoasa din grila, ci s-a derulat conform programului. In cuprinsul ei oameni de cultura musulmana isi exprimau regretul, furia, vinovatia, stupoarea, stanjeneala fata de cele intamplate, ai caror faptasi erau frati de-ai lor si totusi niste straini chiar si pentru ei. Apoi moderatorul emisiunii a purtat o discutie cu un analist politic. Acesta a explicat dificultatea multiplelor insertii sociale ale culturii islamice si a vorbit despre pulsiunea de moarte, despre fantasme de distrugere, despre rivalitate si ura. A incheiat cu un elogiu adus pulsiunii de viata care poate fi mai puternica chiar si in momente de teroare, cum sunt acestea traite recent. Nici o clipa discursul sau nu a fost acuzator sau blasfemiator, indarjit sau discriminator.

Citeste si Cum isi face doliul un oras?

M-am intrebat cata placere mai pot avea oamenii astia pentru cuvinte ? Cum pot aduce psihanaliza in mod natural in interiorul unui masacru ? Cum de nu pun mana pe topoare si furci si nu pornesc pe strazi la asalt? In finalul emisiunii un musulman se imbratisa cu un francez in fata altarului construit in memoria victimelor. O imagine graitoare, mai puternica decat orice act de razbunare. Asadar, desi Freud spunea ca ura este anterioara iubirii, se pare ca iubirea este o rezistenta temeinica in fata mortii.

O explicatia ar putea fi ca francezilor le plac cuvintele pentru ca ei, dintr-un mostenire culturala profund psihanalitica si prin prisma unei istorii la care au reflectat din cand in cand, au acces la pozitia depresiva si au putut savura bogatia de cuvinte pe care o aduce cu sine acceptarea pierderii. Doliul este calea regala catre o noua creativitate. In timp ce noua, romanilor, dintr-o lacuna istorica accentuata, dintr-un deficit al reflectiei, din lipsa unor spatii de elaborare si dintr-o mostenire culturala profund revolutionara, ne plac actele. Un jurnalist care mi-a luat un interviu pentru un site de geopolitica si relatii internationale ma intreba de ce in Romania se construieste mereu in strada o noua Revolutie si mai ales cum se face ca o tragedie precum incendiul din Colectiv a avut ca efect imediat caderea guvernului?

Citeste si Moartea din Colectiv si un copil este batut

Ramanem asadar captivi unei pozitii schizo-paranoide, promotoare a persecutiei si a idealizarii. Iubim cu ardoare intr-o clipa si trantim buzduganul cu manie la primul semn de slabiciune. Ne place sa demitem, sa denuntam, sa criticam, sa tragem la raspundere, sa radem de pe fata pamantului inainte de a auzi, de a vedea, de a gandi. Nu ne plac cuvintele, decat daca ele sunt sudalmi nascute din puterea impulsului vindecator. Ne place sa trasam cu viteza luminii lucrurile in alb sau negru. Nuantele de gri irita retina si condamna prezumtia de nevinovatie. Pentru ca menirea noastra este sa ne aparam. Chiar si cand pericolul a trecut, continuam sa ne aparam de ideile ce l-ar putea strapunge si l-ar putea imparti in bucatele mici digerate de intelegere. Noi nu vrem sa stim, noi vrem sa facem. In timp ce francezii imi spuneau: noi nu facem nimic pana nu stim despre ce este vorba.

Si mi-au ramas in minte cuvintele psihanalistei argentiniene Janine Puget, prezenta la conferinta, care vorbea despre un concept central al psihanalizei contemporane si al societatii postmoderne: efectul de prezenta. Recunoasterea acestui efect este ceea ce permite prezentului nascut din situatii imprevizibile si generatoare de traumatic sa continue sa se construiasca si sa furnizeze in continuare neasteptat, aducand in felul acesta si solutii pentru vindecare si remaniere si prin urmare viitorul. In timp ce anularea acestui efect angreneaza prezentul in scenariul deja scris al trecutului care devine in consecinta si singurul viitor.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: commons.wikimedia.org