Compulsia la defilarea pe podium

Desi am intrat deja intr-un nou an care mai mult ca sigur are deja actualitatile lui, plecand de la mereu vechea si mereu tot mai noua zicala „iarna nu-i ca vara”, am sa ma opresc totusi asupra unui eveniment care s-a petrecut la sfarsitul lui 2015. O parada de moda, manechine invelite in folii termice si incaltate in creatii cu influente rock, avand pe fundal scris mare #Colectiv.

Designerul Eugen Ciobanu ne spune ca el ar fi vrut ceva si mai si, adica sa foloseasca si niste bandaje, dar a lasat-o asa, doar cu folii. Fara ele insa nu s-ar fi putut, intrucat nu ar mai fi avut nimic de-a face cu #Colectiv. A mai spus ca aceasta colectia era menita sa fie colectia copiilor alora, doar ca ei erau morti. Si moartea nu are nimic cool sau fashion. Este doar un somn etern, adanc din care nu te poate trezi nici macar sclipirea orbitoarea a unei folii termice in lumina reflectorului de pe podiumul de defilare.

In urma reactiilor de indignare, designerul nu a inteles cu ce a gresit si prin ce gestul lui a produs spaima si furie. De ce o scena menita sa reproduca durerea, urletele, mirosul de carne vie si agatarea disperata de ultima suflare ar fi creat in oameni altceva decat admiratia pentru pantofi si pentru gestul caritabil?

Exista o problema legata de intelegerea traumei. A intelege o situatie traumatica nu inseamna a o lua si a ti-o infige in ochi pana ti se lipeste de cap. Ci a manifesta empatie cu discretie, decenta si respect. Mai mult decat a avea nevoie de a fi ajutat, cel traumatizat are nevoie sa fie inteles. Sa fie lasat sa isi traiasca bulversarea si sa reconstruiasca cat de incet are nevoie lumea care i s-a spart in mii de bucatele si s-a imprastiat peste tot.

Repetitia nu este o elaborare, ci o compulsie la o rana deschisa care se adanceste din ce in ce mai tare. Ea nu inspira capacitatea de vindecare a mintii pusa in serviciul intelegerii si acceptarii, ci loveste intr-un gol in care intelegerea este inghitita de o gaura neagra. Este ca un film ce reda iar si iar aceeasi secventa fara vreun alt scop in afara celui de la sine inteles: a vedea si a revedea.

Nu a reconstitui identic este calea catre vindecare, ci a restitui ganduri, simtiri, imagini, secunde. A le lasa sa capete din nou sens in siguranta si nu sub presiunea unei retrairi traumatice.

Podiumul de defilare a pus in fata ochilor o noua spaima de prabusire. Desi nu era nici o flacara in preajma, fetele care defilau imbracate in folie termica se prabuseau rand pe rand intr-o cadere fara oprire in haul amintirii. Oamenii priveau ingroziti si la fel de neputinciosi.

Boris Cyrulnik, neuropsihiatru si psihanalist, defineste traumatismul ca o desirare a Eului care impiedica gandirea si opreste viata psihica a persoanei care il traieste. Urmeaza un fel de „agonie psihica” care nu ii permite persoanei nici sa se opreasca din a trai, dar nici sa-si continue viata. Explicatii de genul „a fost, gata, a trecut” sau „lasa ca o sa fie bine”, „gandeste pozitiv” etc. nu au nici o valoare, caci nu putem acoperi o gaura facuta franjuri dintr-o haina cu un petic minuscul, fie el si stralucitor. Este nevoie sa tesem impreuna o haina noua, sa avem rabdare sa descoperim ochiurile care au disparut si s-au stins fara urma, sa cautam modelul potrivit si nu unul care sa acopere urmele pentru a masca gaura. Boris Cyrulnik numeste aceasta tesere capacitate de rezilienta si spune despre ea ca este procesul de reluare a unei noi dezvoltari dupa o oprire produsa de un traumatism, este o noua strategie care ne permite „sa dam pagina” si sa gasim continuarea. Dar aceasta capacitate de rezilienta depinde foarte mult de mediul inconjurator si de modul in care acesta faciliteaza aceasta noua strategie sau blocheaza intr-o repetie la nesfarsit.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor