Bernard-Henri Lévy e un orator fara pereche si un duelist de neegalat. A dovedit-o, o data mai mult, la Laurent Ruquier, aparandu-si cartea L’Esprit du judaïsme, care s-ar fi putut intitula Le Génie du judaïsme, pentru a evoca spiritul lui Chateaubriand si al sau Génie du christianisme. De ce lumea are nevoie de evrei, el a avut dreptate sa nu insiste. Ce ar pierde lumea fara ei, ar trebui intr-adevar sa fii atins de cecitate spirituala ca sa nu vezi. Si totusi, antisemitismul renaste atunci cand il credeam secat. Bernard-Henri Lévy, chit ca isi plonjeaza interlocutorii in perplexitate, nu pierde ocazia, si pe buna dreptate, sa reaminteasca faptul ca veninul antisemit exista dintotdeauna in societatea franceza, atunci cand trimite evocator la Israel sau la oameni de stat ca Laurent Fabius si Dominique Strauss-Kahn. El ar fi putut adauga ca noul antisemitism care debarca entuziast in tari arabo-musulmane face sa apese asupra evreilor din Franta o amenintare inca si mai mare. Nu putem sa nu ne gandim la cuvintele lui Billy Wilder exilat in Statele Unite.
Evreii optimisti au sfarsit la Auschwitz, cei pesimisti la Hollywood.
Bernard-Henri Lévy, distingand perfect intre rasism si antisemitism, pacatuieste fara doar si poate prin optimism atunci cand se eschiveaza de la amenintarile arabo-musulmane asupra Europei. Si, mai mult, imaginandu-si un Orient Apropiat pacificat. Léa Salamé nu greseste atunci cand il citeaza pe un consilier al lui Obama care spunea ca o interventie militara sau absenta ei sunt la fel de catastrofice.
Bernard-Henri Lévy se crede insarcinat cu o misiune in numele iudaismului. Am putea sa ii reprosam megalomania, narcisismul sau chiar naivitatea, dar nu si lipsa sinceritatii. Unii l-ar putea clasifica fara greutate in categoria acelor besser-waisser, dupa o expresie idis a carei cea mai fidela traducere e exprimata de aceasta istorioara evreiasca:
Ce diferenta e intre Dumnezeu si un evreu? Dumnezeu stie totul, un evreu stie mai bine.
De ce nu? Dar ramane panasul personajului, chiar si fara camasa alba, ironia sa de om ranit si o dorinta de a intelege incomprehensibilul care, pe mine cel putin, m-au tusat.
Cu toate acestea, faptul ca il expediaza cu o fluturare de mana pe Spinoza iudaismului, in plina glorie, ma face sa ma indoiesc de judecata sa… si, uneori, si de a mea.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
