Imi place si mie autorul tau preferat care spune ca
analiza nu incepe pana ce analistul nu face o greseala.
Asta inseamna ca “greseala” poate fi si ea privita si inteleasa in mai multe feluri. Doar ca noi am fost invatati sa o intelegem ca o abatere grava de la regula si cam aici se rezuma toata problema.
De fapt, in orice proces de crestere exista greseli, fie ale mamei, fie ale terapeutului, iar capacitatea de a tolera si de a invata a copilului / pacientului depinde in mare masura de securitatea afectiva impartasita si de capacitatea mamei / terapeutului de a invata la randul sau din propriile greseli.
Ce inseamna de fapt sa gresesti ca analist? Din punctul meu de vedere, sa te lasi angajat in relatie in mod autentic, fara a mai depune un control strict asupra tuturor interpretarilor, interventiilor, rezultand un discurs al analistului ridicol de artificial. Sa gresesti ca analist inseamna sa fii posesorul unor enactment-uri, dar sa-ti dai seama ca ele sunt de fapt semnele vitale ale relatiei, vorbesc despre dinamica din “aici si cum” in care trecutul pacientului isi gaseste spatiu de redimensionare si revigorare a vechilor experiente interne.
Un analist care si greseste creeaza spatiu pentru noi experiente subiective cu potential de dezvoltare, atat pentru pacient, cat si pentru el insusi, este ca o mama care invata impreuna cu copilul despre nevoile lui si cum sa raspunda adecvat la aceste nevoi. Conditia ar fi ca mama sa fie suficient de capabila sa-si contina propriile esecuri si sa le poata utiliza drept surse de invatare si nu ca dezastre narcisice ale imaginii de sine in raport cu rolul de mama perfecta.
Pana la urma greselile analistilor sunt inevitabile, doar ca ele pot fi utile dintr-o perspectiva a dezvoltarii numai daca sunt recunoscute, intelese, reflectate, ambii participanti putand fi beneficiarii unei noi redimensionari intersubiective a relatiei.
Comentariu-raspuns de Codruta Zerfas la articolul “Interactiune implicita si «greseli» ce imbogatesc experienta analitica” de Codruta Zerfas
