Ne amintim, poate, ca naratorul, reusind in sfarsit sa o gaseasca pe Albertine, pe evaziva Albertine, si sa o instaleze in apartamentul parintilor sai, constata dezamagit:
Simteam ca viata mea cu Albertine era, pe de o parte, cand nu eram gelos, doar plictisitoare, iar pe de alta parte, cand eram gelos, doar suferinta.
– reflectie care, bineinteles, ni-l evoca de indata pe Schopenhauer.
Dar Albertine are darul de a dejuca sumbrele predictii ale filosofului, de a accentua suferinta, de a starni necazuri in juru-i, jucand pe identitati multiple si contradictorii, asa incat ea se impune, impreuna cu Charlus, ca personajul cel mai fascinant din In cautarea…, roman care nu ar fi fost genul ei.
Genul ei ar fi mai degraba cel al adolescentei obraznice, o specie noua la inceputul celui de al douazecilea secol, o adolescenta care isi bate joc la fel de bine de codurile sociale – ea nu are nimic de pierdut, ea vine din sanul micii burghezii – si de normele sexuale. Proust observa ca
farmecul sau incomod consta in a se arata acasa mai putin ca tanara fata si mai mult ca animal domestic…
Ea va avea, mai mult, gratia de a nu imbatrani niciodata, de a evada prin moarte din conditia sa de femeie, de a ramane emblema unei libertati retrase.
Moartea Albertinei va induce un travaliu de doliu sublimat pervers, ca si cum o noua ghirlanda de fete ar fi singura in masura sa il linisteasca pe narator.
Ne putem doar gandi la cea care, ajunsa in strada, isi va atrage mania sefului Sigurantei, mai inainte ca acesta sa ii dea in particular sfaturi de prudenta…
Acum Marcel e convins ca o femeie
ne foloseste mai mult in viata daca, in loc de a fi un element de fericire, e un instrument al durerii, si nimic nu-i mai pretios ca adevarurile pe care ni le reveleaza cand ne face sa suferim.
Ii datoram lui Proust un tratat despre sadism ca virtute incomparabila. La drept vorbind, ii datoram totul.
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
