Nu-mi neglijam defel lucrarile literare, nici vorba de asa ceva. Un nou roman a fost in curand terminat si expediat editorilor si, pentru prima oara, unul dintre ei, Robert Denoël, a catadicsit sa-mi raspunda personal. Socotea, mi-a scris el, ca as putea lua cunostinta cu interes de referatul unuia dintre lectorii sai. Dupa cate se pare, rasfoind cateva pagini din opera mea, o incredintase unui renumit psihanalist, in speta printesei Marie Bonaparte, si-mi aducea acum la cunostinta studiul ei de douazeci de pagini asupra autorului romanului Vinul mortilor. Era destul de limpede. Eram atins de complexul de castrare, de complexul fecal, de tendinte necrofilice si de nu stiu cate alte mici ciudatenii, cu exceptia complexului lui Oedip, ma intreb intr-adevar de ce. Pentru prima oara am simtit ca am “devenit cineva” si ca incep, in sfarsit, sa justific sperantele si increderea pe care mama si le pusese in mine.
Desi cartea era refuzata de editor, am fost foarte magulit de documentul psihanalitic al carui obiect eram si-am inceput sa-mi dau de indata aere si sa adopt atitudini pe care aveam impresia ca lumea din jur le asteapta de acum inainte de la mine. Am aratat studiul la toata lumea, si prietenii mei au fost impresionati asa cum se cuvine, in special de complexul meu fecal, care, constituind realmente marturia unui suflet tenebros si chinuit, le parea culmea elegantei. La cafeneaua Doi Baieti devenisem incontestabil cineva, si pot spune ca, pentru prima oara, harul reusitei a pogorat asupra tinerei mele frunti. Doar mezelareasa mea a reactionat la citirea documentului intr-un mod neasteptat. Latura satanica, supraomeneasca a firii mele, pe care n-o banuise pana atunci, dar care era astfel scoasa la lumina, o imboldi dintr-odata sa formuleze pretentii care depaseau cu mult mijloacele de care dispuneam, satanice sau nu; si ma acuza amarnic de cruzime atunci cand, sub influenta unui temperament foarte sanatos, dar destul de simplu, m-am aratat deosebit de mirat fata de unele dintre sugestiile ei. Intr-un cuvant, ma tem ca n-am fost defel la inaltimea reputatiei mele. M-am apucat totusi sa cultiv un gen fatal, dupa ideea pe care mi-o faceam despre cineva atins de tendinte necrofilice si despre complexul de castrare; nu ma aratam niciodata in public fara o forfecuta pe care o deschideam si o inchideam cu un aer insinuant; cand eram intrebat ce fac acolo cu forfecuta aceea, spuneam:
Nu stiu, e fara voia mea,
si camarazii mei se priveau in tacere. Afisam, de asemenea, la facultate un rictus extrem de izbutit, si-am fost foarte repede cunoscut la Facultatea de Drept ca un discipol al lui Freud, de care nu pomeneam niciodata, dar din ale carui lucrari aveam intotdeauna una sub brat. Am batut cu mana mea la masina referatul in douazeci de exemplare si l-am impartit fetelor la Universitate; i-am trimis doua copii si mamei, a carei reactie a coincis intru totul cu a mea: in sfarsit, eram o celebritate, fusesem gasit demn de un document de douazeci de pagini, si inca scris de-o printesa. Ea a citit documentul clientilor hotelului-pensiune Mermonts, si, intorcandu-ma la Nisa dupa primul an de Drept, am fost intampinat cu mult interes si am petrecut o vacanta placuta. Singurul lucru care a nelinistit-o putin pe mama a fost complexul de castrare, care se temea sa nu-mi dauneze.
Fragment din Romain Gary, Prima dragoste, ultima dragoste, traducere din limba franceza de Marcel Aderca, RAO International Publishing Company, 2006, pp. 197-199
