Actualitatea saptamanii trecute ne ramane inca proaspata in minte prin ceea ce s-a intamplat la Bruxelles. Mintea noastra este din ce in ce mai contrariata de neprevazut, de incertitudine si mai ales de multiplele semnificatii ale terorii-smului. Cu fiecare nou atentat, descoperim inca si mai in profunzime ecouri ale acestei stari de teroare.
Doar cateva din reflectiile post-Bruxelles.
Teroarea incepe abia dupa ce un atentat s-a incheiat. Confuzia, nesiguranta, durerea, furia determina aparitia unei stari de suspiciune, dorinta de izolare si neincrederea in orice reper anterior. Cea mai puternica si greu de combatut arma a teroristului este cumplita lipsa de valoare a propriei vieti. Atunci cand se intampla ca teoristul sa nu moara in atentatul pe care l-a pus la cale, are loc o tragedie pentru el insusi: va redeveni om, va recapata constiinta si in interiorul sau se vor pravali o multime de intrebari care inainte nu existau pentru ca el era doar un instrument. Intensitatea actului terorist este data de faptul ca acesta este o punere in act a unei fantasme de distrugere construita ca o aparare psihotica la un pericol iminent. Apare aici o discrepanta a reprezentarii ce impiedica orice concordanta de sens sau orice logica a actiunii.
Si cea mai recenta dintre aceste reflectii, aceea ca la o dimensiune macroscopica, istoria pare a fi o reluare perpetua a unor secvente microscopice. Am revazut recent opera Nabucco a lui Giuseppe Verdi si pe masura ce urmaream firul dramatic al unei actiuni din jurul anului 600 i. Hr. m-a frapat similaritatea cu vremurile actuale. O invazie siriana si un conducator ce el insusi se autoproclama Dumnezeu si isi insuseste puterea de a cuceri si de a domni in numele acestuia. Un popor evreu cazut in robie, al carui Dumnezeu este renegat si injosit. O lupta intre doua religii, un razboi intre doua culturi, o ciocnire intre doua sensuri care atunci purta numele de cucerire, iar astazi il poarta pe cel de terorism. Aceeasi miza, una narcisica de asumare a unei universalitati identitare, a unei omnipotente ce poate controla intreaga lume, de anulare a oricarei diferente ce poate fi inspaimantatoare prin intrebarile pe care le ridica. Momentul de nebunie al regelui Nabucco ii permite in fapt accesul la o stare de luciditate si de acceptare a diferentei, de asumare a libertatii si de eliberare din prizioneratul propriei inchisori impuse de o credinta a unicitatii.
Asadar, acceptarea diferentei presupune de ambele parti renuntarea la paradisul pierdut si accesul la ceea ce permite realitatea. Am putea spune ca este vorba de o trecerea la pozitia depresiva, de o acceptare a pierderii narcisice a unicitatii si a singularitatii universale, dar de un castig la fel de valoros, si anume de acceptarea prezentei diferite a celuilalt.
Dor de tara ne-avanta departe / Zboara lin spre-nsoritele plaiuri, / Unde blande-adieri parfumate, / Scalda muntii si cerul senin, / A Iordanului vale saluta, / Si stravechile ziduri azi sfaramate, / Mandre Sion, tu, tara pierduta,/ Plangem toti pribegi al tau destin.
Putem regasi aceasta secventa din istorie si conflictul ei narcisic in multe alte momente din istorie, inclusiv in ceea ce se intampla la momentul actual. Atacul terorist este unul la adresa diferentei, el insusi prezentat ca o un contraatac ce anticipeaza un pericol iminent pe care vrea sa il distruga inca din fantasma, este insusirea unei pozitii schizo-paranoide. Ea corespunde uneia dintre angoasele de baza identificate de Pichon-Riviere si anume cea de atac-fuga, cealalta angoasa fiind cea de pierdere.
Atata timp cat fantasma va fi confundata cu realitatea, acceptarea diferentei va continua sa fie o amenintare de moarte.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: Giuseppe Verdi, Nabucco, Corul sclavilor evrei (detaliu)
