Ce ne ucide?

O actualitate tragica ce dureaza de mai multe saptamani se refera la mai multi bebelusi internati in stare grava la spital cu disfunctii ale organelor vitale, dintre care unii au si decedat. Parca nimic nu ne raneste mai tare sufletul decat imaginea unei fiinte inocente care nu se poate apara si care este in mare suferinta. Mi-am spus in sine mea ca este poate un moment in care putem reflecta (caci pe langa orice alta cale de a cerceta cauzele fenomenului, un travaliu de a reflecta si de a cauta sens este absolut necesar in orice tragedie) la modul in care un bebelus traieste o suferinta care il pune in pericol de moarte.

In ciuda opiniei generale ca bebelusul este lipsit de capacitatea de a intelege ce se intampla in jurul sau si deci prin consecinta de posibilitatea a fi influentat in vreun fel de efectele a ceea i se transmite, putem afirma cert ca el simte cu mare intensitate si ca simturile sale sunt principalul instrument de cunoastere si singurul reper pe care il are. Simte in fiecare clipa, adunand cantitati uriase de semne de intrebare, care, daca nu sunt traduse de o mama disponibila sa ii ofere raspunsuri la ele, devin sursa unei inimaginabile angoase. Desi pare in prelungirea mamei sale, in fapt aceasta este in prelungirea lui, ea suspendand multe dintre nevoile ei pentru a se calibra cu ritmul si necesitatile bebelusului. Asadar, cum spunea Winnicott, un bebelus de unul singur, asa ceva nu exista. El exista doar intr-o legatura, care contine, care lasa sa circule sensul, care hraneste, dar care functioneaza la nevoie si ca o sirena pentru pericol.

Francoise Dolto vorbeste despre „senzatia de a fi acelasi”, adica despre nevoia bebelusului de a se situa intr-o continuitate narcisica oglindita intr-o continuitate spatio-temporala care dainuie si se perfectioneaza incepand de la nasterea lui, indiferent de transformari, schimbari sau de experientele pe care le traieste. Din aceasta senzatie vine sentimentul de a exista al bebelusului, care isi ancoreaza corpul de propriul narcisism, sentiment care isi are radacinile in aceasta convingere a continuitatii. Atunci cand se produce un esec al acestei continuitati, are loc o prabusire narcisica si inerent si o afectare dramatica a corpului. Dorinta de a trai este apanajul acestui narcisism primordial, copilul fiind un mostenitor simbolic al dorintelor ce l-au conceput. Intuitia traita a faptului-de-a-fi-in-lume capata sens prin dobandirea unei identitati sociale si simbolice. Ceea ce cu adevarat da insa viata unui bebelus sunt cuvintele.

Daca nu au existat cuvinte, imaginea corpului nu structureaza simbolismul subiectului […] Cuvintele, pentru a prinde sens, trebuie mai intai sa prinda corp, sa fie cel putin metabolizate intr-o imagine a corpului relationala.

Ne putem imagina urmatoarea ipoteza. Amenintati de un pericol de moarte, bebelusii care s-au imbolnavit au suferit o intrerupere a continuitatii existentei lor si o pierdere masiva a sentimentului de siguranta. Corpul lor aflat in mare suferinta nu s-a mai putut sprijini nici pe un invelis psihic solid care sa ii poata sustine in dorinta lor de a trai. Acest invelis psihic ar fi fost al mamei si o certitudine a acesteia ca ei se pot vindeca. Dar ca mama sa fie capabila sa ofere aceste invelis psihic care sa protejeze copilul si sa il ajute sa lupte, ea ar fi trebuit la randul ei sa primeasca un invelis protector din partea institutiei medicale, acel imago conferit cu autoritatea de a vindeca.

Daca intre mama si institutie nu s-a creat o prima legatura care sa aduca sens, sa inlature confuzia, sa ofere speranta si sa creeze reprezentarea unui viitor, atunci nici intre mama si bebelusi nu s-au mai putut produce cuvinte. Acele cuvinte aducatoare de sens si datatoare de viata. Acele cuvinte de care un bebelus se agata cu ochii si urechile sale si apoi le respira si devin parte din el. Pentru ca un bebelus sa poata trai este nevoie ca mama sa sa aiba voie sa ii poata dori viata, sa il poata ancora in viata, sa ii poata retese continuitatea intrerupta.

Ce ne ucide? Ne ucide tacerea si felul in care atunci cand exista o spaima de moarte aceasta inghite cuvintele care i-ar putea fi un antidot.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: en.wikipedia.org/wiki/