La Castelul Cantacuzino din Busteni poate fi vizionata expozitia alcatuita din litografiile si ilustratiile lui Pablo Picasso intitulata Toros y Toreros. Desi lipsita poate de stralucirea operelor din marile muzee, expozitia te absoarbe destul de rapid si te trezesti intr-o intimitate a pictorului, mai rar impartasita. Ca este vorba despre desenele sale aparute ca ecou la scrisorile pe care i le trimitea Jean Cocteau, de ilustratiile la poemele lui Tristan Tzara sau de desenele pentru care Jean Tardieu a scris 12 poezii, colectia ofera un sentiment privilegiat de a-l fi descifrat putin mai bine pe misteriosul pictor, de a fi inteles natura interactiunilor sale si felul in care le oglindea.
Partea care impresioneaza si surprinde mintea obligand-o sa-si caute raspunsuri este seria de ilustratii de carte Les Menines de la vie, 58 de heliogravuri, partial color, in care Picasso transpune propria viziune asupra picturii in stil baroc clasic a lui Diego Velasquez Las Meninas. Aceasta pictura ii capteaza atentia, pana la a-l obseda, cu ocazita vizitei la varsta de 14 ani, insotit de tatal sau, la muzeul Prado din Spania. Ani mai tarziu realizeaza o suita de ilustratii reluand la nesfarsit tema lui Velasquez, tabloul infatisand-o pe printesa Spaniei inconjurata de domnisoare de onoare si de domni de curte, intr-o perfecta simetrie estetica. Ilustratiile lui Picasso sparg simetria estetica in bucati, reconstruiesc scena dintr-o perspectiva geometrica, in care detaliile sunt vazute fiecare in parte frontal si ascunse sau suprapuse in acelasi timp. Fragmentarea, aparent haotica, are o precizie extraordinara, ochiul pictorului reluand iar si iar aceeasi scena, si pastrand o coerenta in ciuda imaginii din ce in ce mai greu de recunoscut. Ceea ce se pastreaza, dincolo de tristetea figurii centrale, care pare absenta, este un mic detaliu aproape invizibil in tabloul original. In spatele imaginii este o usa deschisa si o silueta masculina ce se strecoara pentru a parasi camera.
Pare ca tabloul lui Velasquez a functionat pentru Picasso ca o amintire-ecran. Aceasta este o amintire din copilarie care se caracterizeaza in acelasi timp printr-o deosebita pregnanta si prin aparenta lipsa de importanta a continutului sau. Analiza sa conduce la experiente infantile marcante si la fantasme inconstiente. Asemeni simptomului, amintirea-ecran este o formatiune de compromis intre elementele refulate si aparare (Laplanche, Pontalis in Vocabularul psihanalizei). Aceasta amintire se agata de retina psihica si fara orice alta sansa de elaborare se transforma intr-un produs brut revarsat pe hartie. Ca intr-un vis, oamenii devin forme ale caror limite sunt trasate in cautarea sensului pierdut. Ar putea exista o legatura oare intre figura absenta sau siderata a fetei si furisarea barbatului din fundal?
Andre Green aduce o noua perspectiva acestor amintiri si vorbeste despre un ecran alb pe care se va putea scrie filmul interior al subiectului.
Acesta, intalnind suprafata propice care sa-i primeasca semnele, ii va distribui figurile capabile sa-i reflecteze subiectului proiectant structurile narcisismului sau. Punerea in exterior e corelativa stergerii interne, ca si cum cu cat s-ar vedea mai multe lucruri in afara, cu atat s-ar constitui mai din plin ecranul alb inauntru. Din acest moment […] ochiul e in panza, confundat cu imaginea ecranului si face parte integranta din imaginea proiectata. El constituie ecranul si proiectia printr-o singura operatie.
Ipoteza propusa de Green nu este cea a elaborarii prin ridicarea refulatului si reunirea afectului cu reprezentarea, odinioara clivate, ci cea a forcluderii, acest „ochi” fiind mai putin menit sa priveasca si mai mult sa fie supravegheat.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Alienarea creata de acest raport de fascinatie narcisica tine de faptul ca este vorba despre niste investiri care apartin acelui „a fi” al subiectului si nu propriului sau „a avea”. Am putea spune ca este „sub ochi” sau ca „este sub piele”.
Asadar, Picasso isi rescrie o particica din povestea sa de viata peste o alta frantura dintr-o istorie, la randul ei o redare ce pretinde sa reproduca ceva din realitate. Se refugiaza intr-o fantasma de imprumut pentru a-si construi propria viziune despre un moment poate existential din viata sa, dar trecut prin alti ochi. Are nevoie sa fie mai intai spectatorul propriei creatii, pentru ca mai apoi creatia sa se intoarca la el ca si cand i-ar fi apartinut deja si altul i-ar fi instrainat-o cand i-a pus-o inaintea ochilor.
Va invit sa traiti experienta acestei expozitii ce ni-l infatiseaza pe Pablo Picasso omul.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: artindex.ro
