Personalitatea narcisica si „cel mai bun” doctor

Persoanele structurate narcisic pot sa foloseasca o intreaga serie de aparari, dar cele de care depind in mod fundamental sunt idealizarea si devalorizarea. Aceste procese sunt complementare, astfel ca atunci cand selful este idealizat, ceilalti sunt devalorizati si viceversa. Kohut a folosit pentru prima data termenul de „self grandios” pentru a surprinde sentimentul de mandrie de sine si de superioritate care caracterizeaza unul dintre polii lumii interne a persoanelor narcisice. Aceasta grandoare poate fi simtita intern sau poate fi proiectata. Persoanele narcisice obisnuiesc sa foloseasca un proces continuu de „clasificare” pentru orice problema cu care se intalnesc: Cine este „cel mai bun” doctor? Care este cea mai „rafinata” gradinita? Unde este cel mai „riguros” training? Preocuparile legate de prestigiu fac ca avantajele si dezavantajele reale sa poata fi complet trecute cu vederea.

Citeste si Heinz Kohut despre personalitatile narcisice

De exemplu, o femeie pe care o cunosc era hotarata ca fiul sau sa mearga la „cea mai buna facultate”. Ea l-a luat sa vada cateva scoli de elita, tragand sfori acolo unde putea si chiar trimitand scrisori de multumire catre consiliul director care il intervieva. Pe la jumatatea lunii aprilie, el a fost acceptat de cateva facultati si universitati excelente si se afla pe lista de asteptare a Universitatii Yale. Raspunsul ei a fost de devastare, deoarece acesta fusese respins la Harvard. Tanarul a ales sa urmeze Universitatea Princeton. De-a lungul primului an, mama sa i-a hartuit pe cei de la Harvard sa il accepte prin transfer. Desi a facut progrese importante la Princeton, atunci cand Harvard, in fine, a capitulat cererilor neobosite, nu a existat nici un dubiu cu privire la destinatia lui.

Se poate observa aici subordonarea oricaror altor preocupari in fata temei valorizarii si devalorizarii generale. Aceasta mama stia ca profesorii din domeniul de specializare ales de fiul sau considerau Harvard-ul inferior Princeton-ului, ea stia, de asemenea, ca studentii de la Harvard tind sa primeasca mai putina atentie decat cei de la Princeton; si era constienta ca fiul sau va avea de pierdut ca nivel social la Harvard din cauza nefrecventarii cursurilor din primul an in cadrul acestei universitati. Cu toate acestea, ea a perseverat. Desi nu avea o tulburare de personalitate narcisica diagnosticata, aceasta femeie isi folosea fiul, in aceasta situatie, ca pe o extensie narcisica deoarece ea avea un puternic sistem de convingeri defensiv care includea credinta ca propria ei viata ar fi fost dramatic transformata daca ar fi mers la Radcliffe, scoala „sora” a Harvard-ului si „cea mai buna” scoala pentru femei in momentul in care ea se inscrisese la facultate.

Fragment din Nancy McWilliams, Diagnosticul psihanalitic. Structuri de personalitate revelate in procesul clinic, Editura Fundatiei Generatia, traducere din limba engleza de Mirela Badea, Florica Lazaroiu, Oana Laura Nica, Simona Oncioiu, Carla Pinzaru, Raluca Petru si Miruna Vintila, Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti, 2014, pp. 207-208.