Proiectia persecutorie a furiosului in psihoterapie

Buna, tuturor! Nu am vazut filmul, dar scena descrisa mi se pare foarte bine discutata in articolul lui Bogdan, din perspectiva relationala.

Inteleg ca intrebarea care s-a nascut din discutiile voastre ar fi daca egalitatea propusa celuilalt este una autentica sau nu in functie de efectul produs (izbucnire / furie). Bogdan zice ca probabil nu, din moment ce duce la un astfel de efect. Uite ce cred eu: intr-adevar, cel care-si permite sa izbucneasca simte ca exista un spatiu permisiv pentru asta, ceea ce pana atunci nu a gasit si toata furia lui din trecut se revarsa acum in transfer; deci, furia transferentiala e posibila pe fondul capacitatii de continere contratransferentiale destul de bune.

De ce asa? Pentru ca furiosul nu se va manifesta fara permisiunea celuilalt in cazul in care vrea sa pastreze relatia – vorbim, desigur, despre lucruri care se intampla in cadrul relatiei, nu despre rupturi de relatie. Psihanaliza clasica e foarte lamuritoare pana aici. Postkleinienii, care vorbesc despre transferul in aici si acum, spun ca exista si o experienta actuala care il face pe furios (pacient sau nu numai) sa se manifeste. La Winnicott psihanalistul este obiectul gasit-creat. Proiectia persecutorie a furiosului nu are loc pe un teren gol, adica nu poate fi complet rupta de realitatea celuilalt, fapt ce ii face pe multi psihanalisti, in nici un caz doar relationali, sa afirme ca schimbarea trebuie sa se produca mai intai in psihanalist ca sa fie posibila apoi in pacient.

Lacan spunea ca repetitia transferentiala nu este decat o esuare a relatiei terapeutice (analistul se mentine intr-o relatie imaginara si nu simbolica), iar contratransfer nu exista, ci doar transfer reciproc – si a vorbit despre dorinta psihanalistului in campul careia are loc cura. Relationalii extremi de astazi cred ca vor spune ca la nivel procedural nu exista de fapt egalitate – e un concept utopic; celalalt imi este egal la fel cum imi este egala orice alta forma de viata, cum imi este egal un caine sau o pisica sau un bebelus sau orice altceva in sensul ca suntem „egal diferiti” sau reciproc dependenti. Insa aceasta „egalitate” se manifesta la nivel procedural in relatie prin: supunere a unuia de catre celalalt, „predare” sau acomodare cu ritmul celuilalt, protectie, afectiune, tamaduire, ranire, amenintare, agresiune, dominare, umilire.

Ca sa continui ideea Ioanei Marculescu despre diferentele dintre noi, la nivel procedural lucrurile nu prea iti pot fi indiferente, iti plac sau nu iti plac, iti trezesc o reactie de orice fel. De obicei, atunci cand ii transmitem celuilalt ca ii permitem sa ne fie egal, el nu ne este egal de fapt – daca ne-ar fi egal, egalitatea s-ar manifesta de la sine fara sa fie nevoie sa facem apel la ea deci, condescendenta sau nu, egalitatea afisata sau subliniata nu poate fi decat o negare. Ceea ce ne face egali este ca fiecare ne construim un program unic, de care suntem responsabili (nu constient), pentru a intra in relatie cu celalalt.

Comentariu de Georgiana Branisteanu la articolul „Cateva ganduri despre disociere (si Eu cand vreau sa fluier, fluier)” de Bogdan Popa 

Foto: Stop-cadru din filmul Eu cand vreau sa fluier, fluier de Florin Serban (2010)