Sindromul Pinocchio sau calatoria unei papusi de lemn

Sindromul Pinocchio sau calatoria unei papusi de lemn

Povestea lui Carlo Collodi intitulata Aventurile lui Pinocchio este in esenta un basm, dar imi place sa o privesc la nivel psihologic si spiritual ca pe o metafora a procesului de integrare, crestere si dezvoltare a fiintei umane in propria sa devenire.

Astfel, povestea lui Pinocchio poate semnifica trecerea de la experienta fragmentarii si a rupturii sinelui la intregire si viata.

Nu este o idee originala. Am regasit aceasta idee in materialul lui F. Carroll (1995) Sindromul Pinocchio. Calea catre Plenitudine. Autoarea aseamana procesul pe care Pinocchio il experimenteaza in aventura transformarii sale intr-un baiat adevarat cu procesul psihoterapeutic cu copii si adolescenti.

Insa la fel de adevarat este ca acest proces transformator poate fi experimentat si la o varsta adulta, pentru ca maturizarea psihica nu coincide in mod obligatoriu cu maturizarea biologica.

Ce inseamna metaforic sa fii o papusa de lemn?

La inceputul povestii il intalnim pe Pinocchio mai intai ca fiind o bucata de lemn, taiata din diverse motive, ce plange pentru a nu fi ranita. El vine pe lume ca un personaj ranit si acolo are loc o trauma, dar de care nimeni nu stie. Si aceasta este povestea traumatica a aparitiei noastre in lume, ca iesire din pantecul matern protector intr-un univers exterior, strain.

Citeste si Cum se vindeca Sindromul Pinocchio?

In poveste, Gepetto isi doreste o papusa, nu vrea un baiat adevarat. Vrea o papusa care sa faca ceea ce vrea el ca ea sa faca: sa danseze, sa faca tumbe si tot felul de lucruri, pentru a-l distra. Cand papusa este gata, Gepetto are mai multe asteptari de la papusa sa: el vrea ca Pinocchio sa invete carte. Dar pentru Pinocchio nu este interesant. Pinocchio vrea sa fie el insusi si nu papusa tatalui sau, asa ca pleaca de acasa. El este credul, „cap-sec” si observam ca nu stie sa-si indeplineasca nevoile de foame, de somn si de securitate. El nu simte ca focul ii arde picioarele in timp ce doarme şi Gepetto trebuie sa i le faca din nou. Relatiile pe care Pinocchio le stabileste sunt relatii in care este ranit, se profita de el si nu este ajutat.

Aceasta este prima parte a povestii, o poveste ce seamana foarte mult cu multe alte povesti ale altor copii din lumea intreaga, ce se simt raniti, in afara relatiei cu sine, cu propriul corp, si se afla complet in pierdere in ce priveste interactiunea cu scopul de a-si indeplini nevoile proprii si a descoperi cine sunt. Adeseori, copii fiind, jucam roluri de papusi de lemn manuite de parinti ori de catre altii si traim golul sufletesc gandind ca suntem pe lume ca rezultat al dorintei altora, nestiind care ne este scopul pe lume. Si pentru ca suntem manuiti, invatam sa jucam si roluri de papusari, personaje lipsite de empatie, neacordate la nevoile celorlalti.

Realitatea noastra este ca, in copilarie, incepem sa ne pierdem, sa pierdem procesul nostru esential de a fi cine suntem si adesea avem putin suport pentru nevoile noastre de dezvoltare.

Ce inseamna sa devii un baiat adevarat?

In cea de-a doua parte a povestii lucrurile incep sa se schimbe pentru Pinocchio si, chiar in momentul cand el se pierde tot mai mult, incepe calatoria catre sine, catre intregirea fiintei sale.

Desi Pinocchio incearca sa satisfaca nevoile tatalui sau si sa fie copilul pe care il vrea tata, nu reuseste decat sa fie etichetat drept „un baiat rau” si cand ne gandim ca Pinocchio e aproape sa moara, el este salvat de Zana Albastra.

Ea detine rolul-cheie in procesul transformarii lui. Ei ii pasa de el, nu il respinge, nu il judeca, nu il rusineaza. Cheama doctori care stabilesc ca el este in viata si apoi il incurajeaza sa intre in contact cu tatal sau, pentru ca el sa traiasca sentimentul de apartinere.

Cand traim sentimentul de apartenenta ne simtim acceptati şi incepem sa ne acceptam, se construieşte ceea ce numim suportul de sine şi incepe procesul de a ne vindeca de sentimentul de a fi aruncati intr-un exterior in care ne simtim singuri.

Este prima relatie pe care Pinocchio o are cu cineva care il vede si il accepta asa cum este. Mai mult, Zana vede ceea ce el ar putea fi, adica un baietel adevarat. Doar prin intermediul acestei relatii Pinocchio are primul gand de a deveni real mai degraba decat sa ramana o papusica de lemn, prea putin responsabila, ce incearca sa se indeparteze de oricine si de toata lumea.

Desi se despart in acest moment al povestii, Pinocchio nu pierde legatura cu Zana Albastra. Relatia lor continua pe tot parcursul povestii, iar Zana trece prin mai multe roluri: copil, sora, mama si prietena pentru Pinocchio. Este o relatie prezenta, iar prin intermediul acestei relatii Pinocchio se apropie, se indeparteaza, nefiind imediat transformat in ceva minunat.

Procesul de construire a suportului de sine, de a invata despre el, de a se cunoaste necesita mult timp.

Şi, din nou, aceasta este povestea noastra, a tuturor, caci in procesul transformarii noastre avem nevoie sa ne pierdem mai intai pentru a putea afla cine suntem. Tipul de relatie pe care Zana il construieste este transformator si vindecator pentru fiecare din noi, caci puterea unei alte fiinte de a ne accepta, de a ne iubi si de a vedea in noi potentialul ascuns ne ofera incredere si suport pentru a ne accepta noi insine, a creste si a ne vindeca. Este tipul de relatie dupa care cu totii tanjim şi pe care avem şansa sa il cunoaştem in procesul psihoterapeutic.

In cautarea tatalui sau, Pinocchio se duce pe faleza si priveste marea de unde isi vede tatal cu barca in larg in mijlocul furtunii. Vrea sa ajunga la el si se arunca in mare, dar nu are inca indeajuns suport intern si extern pentru a infrunta uriasa balena ce tocmai il inghite pe Gepetto. El isi atinge limitele, paraseste faleza fiindu-i frica si, inca o data, il pierde din vedere pe tatal sau.

Dupa alte aventuri, Pinocchio il intalneste pe Fitil, un baiat caruia nu-i place scoala. Fitil il atrage catre minunata tara a lipsei problemelor, unde totul este numai distractie. Pinocchio nu ar mai trebui sa infrunte nesiguranta largului marii si ar putea scapa de toate sarcinile dezvoltarii sale, si chiar de aceea de a deveni un baiat adevarat, asa ca se alatura lui Fitil, dar cu totii stim ce i se intampla: Pinocchio se transforma in magar.

Ironic, Pinocchio, acum magar, este aruncat in largul marii de catre noul sau stapan, care vrea pielea sa pentru a face o toba. Si, inca o data, ceva se intampla in viata lui pentru a-l duce mai departe: toti pestii mici din mare vin si incep sa manance carnea micului magar, si facand asta, ei il scot la iveala pe Pinocchio, care era in interiorul magarului. Cand omul trage ceea ce crede ca e magarul inecat, il vede pe Pinocchio agatat de franghie. Pinocchio ii explica acestuia intreaga poveste, insa, in timp ce povesteste, stapanul sau se infurie la gandul pierderii sale. Imediat, fara sa se gandeasca, Pinocchio sare in mare unde este inghitit chiar de catre uriasa balena de care fugise.

In burta balenei este intuneric şi Pinocchio se afunda intr-o mocirla alunecoasa şi mirositoare. Acolo il descopera pe tatal sau stand la o masa cu lumanarea aprinsa, un om care a ajuns acolo in cautarea repetata a lui Pinocchio.

Viata il aduce pe Pinocchio in fata aceleiasi sarcini de care fugise cu ceva timp in urma, insa in acest moment al dezvoltarii are mult mai multa experienta si suport. Descoperim un Pinocchio diferit de cel de la inceputul povestii. El este cel care initiaza, care ia decizii, in timp ce Gepetto nu-i mai spune „Trebuie sa faci asta” sau „Esti un fiu rau si neascultator”. O schimbare considerabila fata de un Pinocchio care fugea de tatal sau si-i cerea acestuia sa il ingrijeasca, in timp ce Gepetto are acum incredere in Pinocchio.

Pinocchio de Enrico Mazzanti (1852-1910) – primul ilustrator (1883) al cartii Le avventure di Pinocchio

A fi inghitit de ceva mai mare decat fiinta noastra este, metaforic, inceputul confruntarii terapeutice cu acele parti din noi insine neintegrate inca, ce genereaza ura de sine, rusine si conflicte, sunt parintii nostri de care ne credem separati si cu care nu mai vrem sa avem de-a face. Sunt toate acele parti pe care le detestam, cu care ne luptam, si doar cunoscandu-le, ascultandu-le povestile, vorbind cu ele, iertand si acceptand, apare posibilitatea transformarii in ceea ce suntem cu adevarat, mai mult decat ceea ce ni se spune si credem ca suntem. Ceea ce putem face, sprijinti in procesul psihoterapeutic este impacarea cu propriul tata si cu fiecare parte pe care o descoperim, caci ele nu exisa separat, ele sunt in noi.

Pinocchio si Gepetto reusesc sa se elibereze si sa ajunga la tarm si o perioada de timp Pinocchio renunta la ideea de a deveni real. Ceea ce il preocupa sunt noile relatii din viata sa, constientizarea celuilalt, legaturile sale. O interdependenta sanatoasa se dezvolta in viata lui Pinocchio. Ii pasa de celalalt, in special de tatal sau si intampina nevoile de zi cu zi ale vietii facand treburile casnice, mergand la scoala, invatand ceea ce trebuie sa invete. Se poate observa o stare de usurare la Pinocchio si faptul ca se simte confortabil cu ceea ce este.

Una dintre persoanele pe care le recunoaste in noua sa casa este vechiul sau prieten, Fitil, care este inca magar. Pinocchio observa ca prietenul sau este pe moarte pentru ca a fost atat de prost tratat in munca sa de magar. In timp ce povestea continua, Pinocchio afla ca Zana este bolnava si nu are resursele necesare pentru a se trata. Pinocchio are doi silingi pe care i-a castigat muncind. Cu banii acestia voia sa isi cumpere niste haine noi, dar cand afla despre Zana, ii da mesagerului ei.

Acestea sunt momente patrunzatoare. Il vedem pe Pinocchio plangand, dorindu-si din suflet sa-si ajute prietenul si sa nu il lase sa moara in acel fel. Putem sa simtim durerea reala a pierderii lui Pinocchio si vedem frumusetea vietii emotionale din interiorul sau. Lui ii pasa, plange, rade, este competent, este obosit, iar prin darul sau catre Zana Albastra vedem abilitatea lui de a se oferi pe sine celuilalt, de a fi ingrijorat. El işi da voie sa fie vulnerabil, sa fie in contact cu durerea sa, cu emotiile, iar acest lucru ne arata felul in care Pinocchio este in contact cu viata sa emotionala, atat de bogata.

Pinocchio reuşeşte sa traiasca in lume, sa gaseasca un sens, sa se impace cu sine, sa aibe relatii. Lumea exterioara nu mai este acel loc neplacut care il raneşte şi nu il ajuta. Prin transformarea lui interioara lumea exterioara s-a schimbat.

Daca ati ajuns pana aici, va invit sa va imaginati in continuare si alte sensuri ale propriei transformari, din ce in ce mai profunde, pentru ca transformarea este un proces continuu ce ne surprinde si ne incita mereu şi mereu in a ne continua Calatoria in experienta umana.

Foto: criticaletteraria.org, en.wikipedia.org/wiki/Carlo_Collodi, Disney