Parca mai mult ca niciodata pregatirile pentru alegerea unui nou presedinte al Statelor Unite ne capteaza atentia. Am scris atentia si nu neaparat interesul, pentru ca se figureaza mental o rivalitate intre Hilary Clinton si Donald Trump care sidereaza. In timp ce prima pare a veni pe un drum construit pas cu pas, cu traditie intr-o politica muncita atat la bratul controversat al lui Bill Clinton, dar mai ales la Casa Alba, in umbra presedintilor, cel de-al doilea pare o constructie hilara, un fel de caricatura scapata din imaginatia americanilor si lasata sa topaie liber la TV.
Ceea ce este insa interesant este numarul mare de acoliti entuziasti pe care a reusit sa-i atraga Trump intr-un timp relativ scurt (ar parea), dar care sunt mai mult decat hotarati sa-i sustina iesirile temperamentale si discursurile imbibate de afect, dar lipsite de logica. Ce ar fi putut sa-l propuna pe acest personaj ca o solutie viabila la conducerea celei mai notorii natiuni din lume?
Putem derula mai multe ipoteze de lucru cu care ne putem exersa mintea. O prima ipoteza ar fi ca desi americanii au parut a-si fi depasit pornirile rasiale inradacinate de secole atunci cand l-au ales pe Barack Obama ca reprezentant al lor in vazul lumii, ideea de a propune o femeie pare poate inca de neacceptat. Desi din multe puncte de vedere Hilary Clinton este mult mai paterna decat Obama, care a cultivat o imagine materna, lipsita de fermitate, dar calauzita de blandete si pacifism (cel putin aparent). Dar poate ca poporul american o considera inca mostenitoarea rusinii produse de sotul ei, care a patat onoarea Casei Albe sau poate ca o femeie nu poate fi suficient de puternica sa stea in locul creat pentru un barbat.
O alta ipoteza ar fi faptul ca, aflati intr-o degringolada economica, morala, culturala, sociala, americanii se sprijina pe imaginea de prosperitate oferita de Donald Trump ca si cum ei s-ar putea contamina de la el si ar putea deveni asemenea lui: liberi de orice grija materiala, cu democratia in gura ca arma incontestabila pentru orice atac verbal nepermis, cu paranoia ca argument pentru orice ura de rasa si mai ales cu idealul unei natii a(me)riene care va inflori sub stapanirea sa.
O a treia ipoteza se refera la primordialitatea principiului placerii vs realitate, asa cum Freud a gandit-o inca din 1895 in Proiect de psihologie. Psihanalista Mary Sheperd, in articolul sau recent „Freud, Trump, and the Terrible Deliciousness of Hate”:
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
According to this theory we are “run” according to powerful unconscious desires that pay no attention to the constraints of reality. These unconscious forces operate according to the “pleasure principle”: I want to do it. Doing it will feel good. These desires have to do with sex and aggression. They keep the species alive. We need to eat, have sex, and kill our enemies. Controlling and modifying these according to what might be best for one’s development or the constructive development of societies leads to what might be called ‘civilization’.
Nimeni nu pare a mai avea rabdarea sa se abtina, sa astepte, sa recunoasca constrangerile realitatii si sa caute sublimarea. Exista o cale directa ce pare a fi redescoperita, chiar daca prejudiciile ei sunt riscante. Dupa ani de zile de exercitare a Supraeului in care americanii s-au supus, uneori orbeste (razboiul din Vietnam), alteori sub egida patriotismului (Irak), a urmat o perioada de mare confuzie si absenta a unui tata care sa mai impuna reguli. O mama buna, dar insuficient de capabila sa-si asume si fermitatea necesara maturizarii, a condus la o noua generatie de adulti cu pretentii de copil.
Acum optiunile care par a fi ramas sunt un nou tata care are capacitatea de a da cu pumnul in masa si de a spune nu, frustrand astfel pretentiile si placerile, tata care, in mod paradoxal, ar fi reprezentat de o femeie. Sau o noua mama, atotingaduitoare si iubitoare, care pare a spune da la absolut orice, dar in fapt plina de ura si de ingamfare, cu o functionare perversa, reprezentata de un barbat. Aceasta alegere pare a fi o mai veche dilema, deloc usor de rezolvat.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: flickr.com
