Blasfemia manifestului oniric

S-a auzit clar si raspicat zilele trecute o intrebare: Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici? Raspunsul era cat se poate de simplu, dar am sa-l mai aman putin pentru ca in ciuda simplitatii si transparentei lui, intrebarea a rascolit mintile si a pus la indoiala credinta. Cu mare rapiditate intrebarea a devenit un referendum antireligios, un atac la adresa Bisericii si chiar un sabotaj contra neamului romanesc, cum afirmau unele voci. In rascoala starnita contra galcevei lemnului si a spatiilor mici (este admirabil cum au reusit cei de la Taxi sa ofere melodicitate unui vers atat de ingineresc) s-a uitat de unde s-a plecat. Era vorba despre un cantec, in care culmea, era vorba despre un vis. In care se facea ca visatorul traia experienta unei epifanii:

Azi noapte am avut un vis. Catedrala Mantuirii Neamului Romanesc era gata, iar eu m-am dus la catedrala sa il caut pe Dumnezeu.

Travaliul visatorului nu este unul facil, caci dupa cum stim, visul se construieste la intersectia unei dorinte (reprimate, refulate) cu satisfacerea ei (deghizata, si nu de putine ori conflictuala). Aceasta ambivalenta este excelent exprimata in urmatorul vers:

Sunt convins ca era acolo, dar pur si simplu nu l-am gasit eu.

Cautarea este un proces complex, de lunga durata si doar simpla sa contextualizare nu garanteaza si insight-ul. Visatorul rataceste prin toate incaperile mintii sale denumite in fel si chip, apoi pleaca pe strazile orasului si, in cele din urma, depaseste rezistentele derutei sale si il gaseste pe Dumnezeu in bisericuta din lemn, intr-un spatiu mic.

Nimic nu poate fi mai adevarat decat ca nu putem gasi in afara noastra ceea ce nu exista in interior. Era firesc sa il gaseasca in spatiile mici, adica in sufletul si inima sa. Era firesc sa ii dedice un intens travaliu oniric, caci credinta si revelatia acesteia sunt un proces profund intim. Odata trezit, visatorul incearca o prima elaborare a visului sau si constata ca visul a fost despre smerenie. Interesanta alegerea acestui cuvant, a carui consistenta lingvistica este una polivalenta. Smerenie se refera atat la modestie, transparenta propriului fel de a fi si onestitatea gandirii, cat si la supunere, umilinta.

Concluzia este una cat se poate de generoasa, o adevarata invitatie la libera asociere:

Habar n-am ce parere ai, habar n-am ce o sa zici, eu cred ca…

Visul este o eliberare a spiritului din forta naturii exterioare, o desprindere a sufletului din catusele senzorialitatii, spunea Sigmund Freud in Interpretarea viselor, amintind de puterea extraordinara a unei reflectii psihice care traverseaza intr-o clipita anii lumina dintre inconstient si constient, purtand un mesaj simbolic de o mare importanta pentru visator.

Citeste si Interpretarea viselor, ediţia ilustrată 

Manifestul oniric al trupei Taxi poarta mesajului ambivalentei. Ca sa putem crede, trebuie sa ne putem indoi de propria noastra neclaritate, de propria noastra neincredere. Ca sa putem crede, trebuie sa fim liberi sa oferim credinta noastra. Ca sa putem crede trebuie sa distingem modestia de supunere si evlavia de umilinta.

Poate ca nu ar mai fi atata ostilitate indreptata impotriva Catedralei Mantuirii Neamului daca ea nu s-ar fi aliniat perfect in imaginarul inconstient al oamenilor cu o noua Casa a Poporului. Poate ca nu e asa rau pana la urma ca mai sunt si oameni care ridica intrebari si propun astfel o constientizare a confuziei si o diminuare a ostilitatii.

Si ca sa raspund la intrebarea pusa la inceput. Eu cred ca Dumnezeu prefera oamenii. Si imi vine in minte Winnicott, care ar fi vrut sa-si denumeasca autobiografia, pe care nu a mai apucat s-o scrie, Totul si nimic mai putin, si ar fi inceput asa:

Oh, Doamne, fie sa fiu viu cand voi muri.

Eu cred ca Dumnezu prefera oamenii. Oamenii vii.