Care e sursa launtrica a invidiei si a tentatiei de-a fura? Dincolo de aspectele morale, analistul jungian Robert Tyminski discuta motivatiile inconstiente ale furtului in volumul Hotul interior. Psihologia furtului si a pierderii. Cartea va aparea in luna aceasta la Editura Trei, in colectia ”Psihologia pentru toti”. Cititi mai jos un fragment in avanpremiera.

O fata de 16 ani statea in fata mea si imi spunea tamponandu-si ochii in lacrimi:

Nu stiu de ce i-am luat. Am stiut mereu ca tineau bani in casa, prin sifoniere sau pe dulapuri. Apoi, cand ne jucam de-a v-ati ascunselea, m-am gandit ca-l gasesc pe Mark ascuns in sifonierul mamei lui. Dar acolo era borcanul urias plin de bani. Era un borcan incredibil de mare – nu ti-ar veni sa crezi – care statea pe podea printre pantofii ei. Inainte sa-mi dau seama, il golisem. Am fugit si am luat o punga de hartie maro, in care am pus toti banii. Habar n-aveam ca erau X dolari (o suma mica de patru cifre). 

Phoebe isi descria al treilea si cel mai recent furt, care se intamplase cu numai cateva saptamani inainte, in timp ce era dadaca la o familie instarita. Incidentele anterioare fusesera doua furturi din magazine, la varsta de 12 si de 14 ani. In primul caz furase o bratara dintr-un magazin general, iar a doua oara luase o pereche de cercei dintr-un shop de bijuterii ieftine.

O mama anorexica 

Mama lui Phoebe era o femeie subtirica, pe la 40 de ani, care parea anxioasa, fragila si plina de judecati de valoare. Mi-a spus ca fusese anorexica aproape 30 de ani si ca actualmente era extrem de deprimata din cauza propriei vieti, impresie pe care am perceput-o foarte clar. Cu sase luni inainte se internase intr-un program specializat in tratarea anorexiei, care durase sase saptamani.

Mama lui Phoebe mi-a spus ca fata scapase de sub control. A adaugat ca viata lor acasa era „un iad“ si ca Phoebe fusese o „pacoste“ inca de cand era un tanc. Am intrebat-o ce vrea sa spuna prin asta si mi-a raspuns ca Phoebe avusese intotdeauna o latura insolenta, iar acum era „egocentrica si iresponsabila“. Mama a punctat ca Phoebe „ne injura si poate deveni abuziva verbal“.

In acest moment m-am intrebat ce efect are o mama anorexica asupra unui bebelus sau copil mic si daca mama ei fusese indisponibila emotional din cauza unei limitari emotionale paralele cu cea alimentara. Mama a continuat:

Phoebe e inebunita dupa atentie. Ii place sa fie in centrul oricarei drame pe care o poate starni. 

Din nou, acest comentariu parea sa indice o problema reala in relatia materna, in care mama se poate sa nu fi acceptat sau sa nu fi dorit prea multa interactiune cu micuta ei fiica – percepand asemenea nevoi drept „drama“.

Tanjind dupa atentie

Un parinte anorexic poate transmite un mesaj confuz despre placere, bucurie si satisfactie, pentru ca priveste aceste experiente ca fiind potential amenintatoare, niste experiente care trebuie limitate si de care trebuie sa te feresti. Satisfacerea foamei, in special, poate fi incarcata de sentimente de dezgust si aversiune. Ce poate face un copil cu asa ceva? Daca este negata o placere elementara, atunci cum poate fi ea obtinuta vreodata? Cand foamea creste, copilul va fura alimente ca sa manance. Cred ca un corelativ emotional ar fi ca atunci cand placerile vietii sunt prea restrictionate, la inceput poate exista un oarecare protest, iar apoi hotia poate deveni un mod de a obtine un substitut sau o inlocuire a satisfactiei.

Cred ca Phoebe suferise pentru ca avusese o mama cu un sistem defensiv de tip „intrarea interzisa“ si, ca atare, Phoebe ramasese intr-o stare de foame emotionala acumulata, tanjind dupa atentia mamei, dispretuita si invidiata in acelasi timp.

Furtul si foamea emotionala

Cresterea cu o mama anorexica poate produce confuzie in legatura cu ceea ce se afla la baza unei relatii materne de incredere. Pentru un bebelus in aceasta situatie, ceea ce poate absorbi in mod securizat in interior reprezinta o provocare, pentru ca resursele – emotionale si nutritionale – pot fi extrem de conflictuale din punctul de vedere al unei mame cu o tulburare alimentara.

Cazul lui Phoebe demonstreaza ca un parinte care afirma ca foamea e „normala“ conduce la reprezentarea unui parinte interior care priveaza, iar in raport cu acesta, optiunile copilului de a-si satisface nevoile sunt mai degraba limitate. Aceasta figura interna va ameninta permanent instinctele naturale ale copilului de a ajunge atat la hranirea reala, cat si la obiectele hranitoare la nivel relational. Intr-o asemenea situatie dificila, cand ceva nu poate fi primit imediat, furatul este un mod de a-l obtine. Prin urmare, foamea emotionala a lui Phoebe era o parte din ceea ce comunica furatul ei din magazine oricui i-ar fi acordat atentie.