Am trecut saptamana trecuta, putin, de pe tulburatele plaiuri autohtone, sa mai arunc un ochi analitic si prin curtile altora. Am ajuns tocmai pana pe Anfield Stadium, in UK, acolo unde se juca partida de fotbal Liverpool – Borussia Dortmund, meci din sferturile Europa League. Pe taramul de origine al nasterii trepidatiei balonului rotund la firul ierbii, un stadion arhiplin astepta urmarile unei remize din tur, ce nu satisfacuse nici una dintre parti. Pentru cei obisnuiti cu imaginea spectatorului de fotbal de la noi, sau chiar cu a celui din Spania sau Italia, stadioanele englezesti sunt cel putin socante la prima vedere. Oameni cata frunza, cata iarba, de toate varstele, femei si barbati, din toate clasele sociale, stand si privind frumos aliniati ca la teatru ce se intampla pe teren. Cum ramane cu pulsionalitatea atat de specifica ce se descarca la stadioane, cu urlatul, scuipatul, frematatul, injuratul? Cu iubirea pana la cer in caz de victorie si ura pana la moarte in caz de esec?

In minutul 9 era deja 2-0 pentru Borussia Dortmund. Doua incursiuni rapide strapunsesera invelisul subtire al echipei gazde si gaurile ramase lasau sa se scurga prin ele tacerea resemnata a jucatorilor. Acum, m-am gandit eu in sinea mea, ar fi momentul cel mai potrivit sa se dezlantuie asa zisa „nevroza balcanica”, atat de bine cunoscuta la noi. Acum ar fi inceput fluieratul, huiduitul, injuratul, semnele catre arbitru si antrenor, aruncatul brichetelor si lupta cu scaunele. Apoi ar fi urmat „demisia” si atacul masiv al respingerii si dezamagirii. Toate acestea nu ar fi luat decat cateva minute.

Dar lucrurile nu au stat deloc asa. Acesti oameni s-au ridicat in picioare si, din mutenia produsa de tristetea inceputului dezastruos, s-au pornit intr-un glas sa cante. Si cantau din tot sufletul lor, fara sa se poticneasca in versuri sau in faptul ca ele nu apareau pe vreun prompter. Si nu s-au oprit pana cand suflul cantecului lor nu a ajuns jos pe teren si nu a transmis ceea ce se stinsese in primele noua minute: speranta.

M-am intrebat ce spun oare toti acesti oameni in cantecul acela. Si nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca ei foloseau cuvintele lui pentru a retese invelisul psihic spart al echipei si pentru a pansa rana narcisica ce sangera abundent si putea conduce la o „moarte” prematura:

When you walk through a storm, hold your head up high
And don’t be afraid of the dark
At the end of the storm, there’s a golden sky
And the sweet, silver song of a lark
Walk on through the wind
Walk on through the rain
Though your dreams be tossed and blown
Walk on, walk on
With hope in your heart
And you’ll never walk alone
You’ll never walk alone.

Obisnuiti cu folclorul clasic de pe stadioanele noastre, in maximum doua rime asortate si cel mult cu o trimitere oedipiana centrata pe mama, era surprinzator cum oamenii acestia rosteau cuvinte incarcate nu doar de afect, dar si de sens. In doar cateva versuri adunau aproape esenta winnicottiana a iluziei si a deziluziei, tenebra spaimei de prabusire, dar mai ales capacitatea de a avea incredere si de a descoperi prezenta celuilalt in siguratatea esecului. Cantandu-le, spectactorii nu-i obligau pe jucatori sa castige, ci ii invitau sa viseze ca inca mai pot face asta.

Aceste cuvinte, rasunand de jur imprejur minute in sir, au functionat ca un nou invelis psihic, un eu-piele grupal care a pansat gaurile invelisului jucatorilor cu o noua speranta, cu un nou vis. A fost atat o modalitate de continere, cat si una de sustinere. A fost atat o imbratisare de consolare, cat si o incredere din a se desprinde din acea imbratisare, pentru a inlocui resemnarea unei pierderi deja asumate cu dorinta de a lupta pana la capat.

Metafora eului-piele (Didier Anzieu) permite emergenta fantasmei unei piei comune intre jucatori si spectatori. Aceasta piele comuna tine partenerii relatiei atasati impreuna si asigura o comunicare fara intermediari, o empatie reciproca, dar si o dependenta simbiotica. Fantasma de smulgere a acestei piei este la originea ranii narcisice, dar si a masochismului, putand intelege astfel mai usor manifestarile foarte patimase ale jucatorilor sau suporterilor afectati de esecul echipei lor.

Va intrebati poate daca a functionat acest pansament? Cu cateva minute de final scorul era 3-3, in minutul 90 scorul a fost 4-3 pentru Liverpool. Iar dupa fluierul final tot stadionul a mai cantat o data aceste versuri marcand astfel incheierea unui act simbolic de reparatie.

Pentru a avea avea un vis este nevoie de o piele vie care sa il poata „tine”, care sa poata hrani speranta ca visul va deveni realitate, dar mai ales este nevoie ca el sa poata fi „purtat” impreuna cu celalalt.