S-ar parea, spune Le Figaro, ca omagierea doamnei Annie Ernaux a devenit obligatorie in Franta. Frédéric Beigbeder nu-si precupeteste cuvintele:
Transformata in statuie, Annie Ernaux il ia pe cititor de cretin.
Nu e neaparat neplacut sa fii luat drept un cretin: asa ca mi-am procurat de indata Mémoire de fille (Gallimard), fiind din plin prevenit fata de femeia de litere care a asmutit haita de scriitori bine-intentionati impotriva lui Richard Millet, cu succesul pe care il cunoastem. Dar intelesesem ca e un suflet simplu, hranit cu bune sentimente, si ca ii va fi iertata cu varf si indesat vina de a fi vanat in templul literelor o creatura atat de ignobila ca autorul unui elogiu literar al lui Anders Breivik.
In cea mai recenta carte a ei, Annie Ernaux ii da intalnire tinerei fete care era in 1958, o tanara fata de provenienta modesta, tinuta mereu la distanta de baieti, ca de dracu, de mama ei. Pana la punctul in care aceasta din urma i-a ars la finele anilor saizeci jurnalul intim si agenda, bineinteles pentru a lucra astfel la sanatatea sociala si spirituala a fiicei sale, distrugand urmele depravatei sale vieti, acum, cand ea era profesoara de literatura, maritata si mama a doi copii. Adevarul a supravietuit insa focului si o redescoperim treptat in aceasta autobiografie, care nu face, bineinteles, cat La Boum cu Sophie Marceau, avand insa uneori farmecul hiturilor lui Paul Anka.
O fata de optsprezece ani e fragila… mai ales atunci cand citeste Les Fleurs du Mal si nu Nous Deux. Nu a atins inca sexul unui baiat si incearca sa se cunoasca prin carti sau filme. Dupa ce vede En cas de malheur cu Brigitte Bardot, isi noteaza neintarziat in jurnal:
Sunt uimita sa vad cat de mult aveam din Bardot in relatiile cu barbatii din ’58, gafele pe care faceam, cu cata naturalete ii spuneam unuia ca flirtasem cu altul. Fara reguli. Iata imaginea eului meu cel mai refulat.
Un pic cam stupida, aceasta Annie Ernaux a ta, imi veti spune. Si atat de provinciala. Poate ca ne-ar fi placut daca nu ar fi fost atat de cufundata in exegeza propriului eu si incapabila sa se sustraga locurilor comune care i-ar fi permis, poate – dar nimic nu e vreodata sigur in aceasta privinta – sa dobandeasca un anume stil. Poate chiar ne-ar fi placut aceea care a incercat, in zadar, sa devina la optsprezece ani. Nu a reusit. Nu-i nimic. Mai grav este ca o intreaga generatie de femei se regaseste in ea. Mai mult, iar prin asta e o frantuzoaica tipica, nu inceteaza sa revina asupra modestelor sale origini si sa tot repete un sentiment al nedreptatii sociale care i-a intrat sub piele. Iar prin asta chiar ca ne ia de cretini!
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
