Orgasmul fata in fata cu psihanaliza

Mai întâi, ce are orgasmul cu psihanaliza? Păi are.

În terapie există un secret pe care specialiștii nu or să ți-l spună niciodată. Da, e de speriat să mergi la psihanalist pentru că o să te privești ca având o problemă. Dar asta nu e spaima cea mai mare pe care o să o ai. Nu te speria, o sa fiu direct. Terapia nu e altceva decât orgasm, e distrugerea apărărilor, a granițelor sinelui. Când ajungi în terapie o să începi să finalizezi, ca sa zic așa, adică o să ai experiența anihilării de sine. Când juisezi, te distrugi pentru câteva momente pentru a te compune din nou. Te distrugi, și te pui din bucăți din nou, într-un corp care pare deodată ușor diferit.

Acum, ce vor unii psihanaliști, și poate și Freud, printre alții? Ei vor sa ai capacitatea de a coborî apărările, de a le relaxa, de a le face mai puțin tari și dureroase pentru a anticipa noi experiențe afective. Capacitatea noastră de a fi afectați, de a ne desface, e limitată de îngustarea câmpului senzorial. Cu alte cuvinte, simțim mai puțin, și suntem mai puțini în viață. Disociem, și suntem morți în marginile și poate în centrul plăcerii noastre. De multe ori problema nu e că nu mai simțim plăcere, dar că nu mai putem simți durere. Umblăm morți, dar suntem morți pentru că nu mai putem suferi. De asta un psihanalist bun te ajută să te desfaci, să poți să îți simți durerea. Ajunci juisezi. Poți să simți din nou că poți să mori, și îți place. Terapia făcută bine e juisare.

Dar ce nu v-am spus este că orgasmul e tehnologie. Dacă citești pănă la capăt, o să vezi cum poți să juisezi mai bine. Și să faci mai bine terapie. Dar trebuie să ai răbdare și să procesezi textul ăsta.

Ce trebuie să știi este că juisarea se produce sub forma unui scenariu, a unui act performativ care are un text cu anumite reguli. Mai întâi orgasmul are nevoie de fantezia unei seducții. De asta psihanalistul trebuie să te seducă. Pentru orgasm ai nevoie de un transfer, iar transferul îți pune corpul într-o poziție intimă, unde poți să te simți sedus. O teorie o seducției este una în care vrei să te desfaci, să suferi, să simți că cineva te mușcă, te arde, te fute, te scoate din minți, te urăște. Atunci trăiești, atunci simți că nu ai nevoie de gărzi de noapte ca să te bați cu morții albi, cu acei white walkers care vor să îți invadeze corpul. Știi bine că sufletul tău e închisoarea corpului. Dar atunci când simți în corp atracție și durere – în fața celui care te seduce – atunci simți că vezi arhitectura celulei, că poți să te confrunți cu senzația că ești mort. Atunci poți să vezi cum corpul te duce dincolo de ce crezi că ești, că poți să fii. Psihanalistul e un tehnician al juisării, care te face să simți durere. 

Dacă nu urmărești Game of Thrones, sari peste paragraful ăsta. Dar dacă nu vrei să faci asta, trebuie să știi că în familia Snow există o nevoie majoră de juisare. Dacă ești Jon Snow, te înrolezi în garda de noapte, și o faci ca să îți construiești un sistem defensiv pentru a-ți apăra regatul de morții albi – cei care umblă să te chinuie. Îți omori viața sexuală pentru că faci penitența. Pe de altă parte, dacă viața ți se organizează în jurul răzbunării, și trăiești numai cu gîndul să îi ucizi pe care care ți-au omorât părinții, ai nevoie să te desfaci, să îți distrugi sufletul. Aria Stark are nevoie să își piardă sufletul și ochii pentru a scăpa de obsesia răzbunării părinților. Jon are nevoie să moară pentru că trebuie să distrugă un jurămînt care îl ținea cast în spatele unui zid al morții, care îl condamna la a fi un bastard. Jon și Aria trebuie să se distrugă, să atingă mica moarte, pentru a putea fi în viață. Moartea părinților și raportul pe care Aria și Jon îl au cu evenimentul ăsta, iată ce face juisarea posibilă.

„Jumatate de om” si toleranta liberala

Și iată cum, treptat, am ajuns la marginile perversiunii, și anume că poți să juisezi NUMAI în relație cu părinții. Dacă orgasmul e o tehnologie, ea este o tehnologie în relația cu primii seducători. Mesajele lor enigmatice sunt în corpul tău, înregistrate în închisoarea minții tale, acolo unde înveți cum să respiri, să spui primele cuvinte, să te revolți. De fapt, cred că știi că poți să juisezi așa cum ai învățat într-un corp dresat în viața de familie. Ba chiar mai mult, vrei să juisezi pentru a scăpa de închisoarea pe care ți-au construit-o părinții. Vrei sa te distrugi, să scapi de frigul din celulă, pentru că vrei să articulezi și să rescrii viața imaginată de fanteziile părinților tăi. Juisarea este și un proces în care primii seducători și mesajelor lor enigmatice sunt omorâți. Freud s-a înșelat, evident. Oedip nu ești tu, oedip e nevoia de a descrifra istoria care e în corpul tău, închisoarea sufletului tău, și pe care vrei să o distrugi. Juisezi ca să o distrugi. Oedip este relația pe care o ai cu cei care te-au sedus, e Antigona care vrea să își distrugă noul tată, pe care nu îl recunoaște ca autoritate. Oedip e relația continuă pe care o ai cu corpul tău și cu mesajele pe care nu le cunoști, și pe care ei, tehnicienii juisării, te fac să le simți.

Așa, deci bine. Am stabilit că tehnologia terapiei are nevoie de seducție și de mesajele părinților. Acum intervine filmul românesc. 

Ce are filmul românesc cu orgasmul și psihanaliștii? Ei bine, are.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Mesajele enigmatice care îți sunt în corp, cele care te fac să juisezi, au o anumită istorie. Și istoria asta poate fi filmată, făcută material explicit. Ca să înțelegi mesajele, trebuie să înțelegi de unde vii, de unde vin părinții, cum au produs mesajele astea care sunt în tine, și ce poți să faci pentru a scăpa de ele și a le repeta diferit, poate cu sentimentul că le procesezi și le stăpănești. Poate că vei simți că eul călărește acum inconștientul, măcar o vreme, pentru că oricum inconștientul te poartă în locuri pe care nu le cunoști. Aici intervin ei, psihanaliștii, care te pot ajuta să îți înțelegi istoria. Juisarea bună, sau să spun una cu adevărat rea, e una în care cunoști istoria ta.

Să luăm un film, la întâmplare (ce glumă, nu există întîmplare în inconștient!).

Un film în care un copil, să zicem el, un rocker, nu poate juisa decât dacă își umilește tatăl. Cum face asta? Păi îl face să simtă cumplit, îl trimite după droguri, îi vinde mașina, îl lasă fără mijloace de supraviețuire, îi distruge relația pe care o are cu iubita lui. Cum juisează fiul? Păi își face tatăl să îi pună o seringa în degete, îl umilește până la moarte. Și rockerul-iguană ajunge să aibă orgasm. Fiul se desface, dar când se compune din nou e în aceași relație compulsivă cu mesajul enigmatic. Nu îl cunoaște, și îl repetă cu ura celui care suferă.

De ce avem scena asta de umilire teribilă? Ei bine, ce putem înțelege din filmul lui Marian Crișan, Rocker (2013), este că fiul reacționează la mesajele enigmatice pe care tatăl le-a instalat – Laplanche ar zice ca le-a implantat. Tatăl a vrut un fiu care să răzbune umilințele lui, și să ajungă un rocker adevărat, ceea ce nu le-a reușit. Fiul, in delirul său pe heroină, îl acuză pe tată că i-a pus un cap de câine (vezi aici, la secvența 1.11.11):

Să îmi tai capul, să mă controlezi, să fii tu fericit. Să scapi de mine. 

Fiul știe, înțelege mesajul enigmatic, dar nu are capacitatea de a-l procesa. Știe că repetă o istorie a tatălui, muncitor, pierzător în neoliberalismul românesc. Singura lui modalitate de a face ceva cu ura, cu furia de a fi la coada lumii, este să o convertească în furia agresivă a metalului, a strigătului de disperare. Dar asta nu e de ajuns. Tatăl a imaginat paradoxal, ca asta l-ar putea scăpa pe fiu de umilirea pe care a trăit-o în trecut. Replica „asta v-a învățat Iliescu” și senzația că e urmărit ne trimite la o istorie pe care a dorit-o uitată, dar care e prezentă în corpul tânărului rocker. Din nefericire, tânărul nu se poate simți pe sine, suferă pentru că știe că e obsesiv-compulsiv. Nu are senzația că a ieșit din închisoarea corpului său. Mesajul enigmatic, sufletul lui, închisoarea corpului lui. Juisarea e aici doar tristă, sadică, fără posibilitatea eliberatoare de a simți durere, de a fi masochist și desfăcut. 

Dar Rocker nu e singurul film care ne arată cum mesajele enigmatice sunt puternice.

Să luăm un altul, evident, la întâmplare.

Ce spuneți de Poziția copilului (2013)? În film, fiul se luptă să scape de sub dominația mamei. Mesajul enigmatic nu e legat aici de realizare socială pentru că fiul și mama sunt reușiți, parte din burghezia de sus a Bucureștiului. De data asta, mesajul greu de procesat este că fiul trebuie să facă numai alegeri care să primească aprobarea mamei. Cum juisează fiul? El capătă plăcere numai atunci când mama îi aprobă alegerile. Pentru mamă, fiul există doare daca face ce aprobă ea. Dar fiul vrea să juiseze diferit, să iasă de sub blestemul lui „a finaliza” doar cu aprobarea ei. Când el îi spune mamei:

Te fut in gură 

îi spune că vrea o altă modalitate de a trăi. Mama pare că nu înțelege aici. Îi răspunde fiului:

Părinții se realizează prin copii, ca să știi și tu. Tot ce nu au reușit ei in viață investesc în copil.

Fiul poate, la un anumit nivel, să se desfacă cu adevărat când își urăște mama. Poate să juiseze, să își lase corpul luat de val. Dar trebuie să treacă peste impulsivitatea față de mamă. Trebuie să abandoneze obsesia compulsivă de a controla tot ce intră în corpul său. A descifrat fiul mesajul enigmatic? Se pare că a făcut-o, sau cel puțin a făcut primii pași, odată ce i-a cerut mamei să îl lase pe el să o caute. Dar finalul e prea optimist, vrea să ne dea senzația că fiul e aproape rezolvat.

De ce noul val romanesc poate sa moara in Pozitia copilului

Viețile noastre, spre deosebire de alternativele din realismul cinematografic românesc, nu sunt nici teribile, dar nici soluționate curat, atunci când procesăm sau nu mesajele enigmatice. Între Poziția copilului și Rocker ne zbatem între o înspăimântătoare capacitate de a nu putea citi mesajele și capacitatea de a le citi și rezolva prea ușor. Suntem aici între teribil și pupat piața independenței, între tragedie și sfârșitul care finalizează frumos, dar fără a lăsa pete pe cearceaf. Un fiu juisează doar dacă își umilește tatăl, și nu înțelege asta. Un alt fiu juisează doar dacă își satisface mama, și a înțeles asta parțial.

Dar noi suntem într-un alt film. Seducția parentală e aici, în corpurile noastre, și paradoxal, ne asigură că putem să juisăm. Juisarea e legată de relația cu ei, seducătorii, și cu capacitatea de a ne face istoria lor istoria noastră, de a ne găsi un traseu unde ne putem desface în afara programului afectiv cu care am fost dotați.

Ce soluții avem la implantarea enigmatică? Uite, am găsit două pentru tine.

Prima ar fi să devenim literați, adică să putem citi mesajele care sunt deja în modul în care respirăm. Dar nu vă înșelați, capacitatea de a citi nu este una a acurateții, a citirii corecte. Pentru că mesajele enigmatice sunt excesive și îți rup barierele sufletului, lectura lor trebuie să fie excesivă. Aici să citești bine însemnă să citești mesajele astea fără să le înțelegi bine, să le lași să decurgă în tine, și să le citești atunci când ele apar. Trebuie să te pui în poziția lui K din Procesul lui Kafka unde vei înțelege mesajele gardienilor întotdeauna prea târziu, odată ce nu ai reușit să întri pe ușa pe care ai avut-o în fața ochilor. De fapt, singura modalitate de a citi enigmele psihice este de a le citi întotdeauna prea târziu.

Despre fragmentarea Sinelui, cu domnii Kohut, Kafka si K 

O a doua soluție este să devenim migranți, adică să încercăm să emigrăm din închisoarea prestabilită a juisării noastre. Am spus migranți, și nu expați. Expații sunt cei buni, care au bani să se mute dintr-o țară în alta, pentru că sunt corporații-mamă care îi plătesc. Migranții sunt cei care se luptă pentru un loc nou, cei care vor să ajungă într-un alt loc, și plătesc cu durere traseul ales. Dar migranții sunt cei abandonează ideea că te poți reproduce în același mod, așa cum au investit părinții în tine. Migranții sunt cei își inventează juisarea din materialele pe care le-au primit din moștenirea lor afectivă. Sunt cei care înfruntă adversitatea lumii necunoscute, a spaimei de a crea ceva nou. Migranții distrug ordinea prestabilită a modului în care trebuie să finalizezi. O întrerup, și o întrerup știind că vor ajunge la țărâmul făgăduit întotdeauna prea târziu.