Tara lui Criticot

Nu suntem o natie zgarcita cu cuvintele, dar cumva cuvintele curg toate impotriva noastra. Si cand catastrofa prefigurata se produce, ne vine sa ne pupam in oglinda de mandria a autoprofetiei implinite, dar ne abtinem, caci suntem mult mai disponibili pentru jale decat pentru bucurie. Suntem ceea ce gandim, dar ce ne facem daca gandim ca nu suntem nimic?

Cum tocmai a inceput Campionatul European de Fotbal din Franta, este multa valva in jurul echipei nationale, mai ales ca ne-am trezit oaspeti de gala chiar pe covorul verde al deschiderii, inca necalcat de furia crampoanelor. O avalansa de cuvinte s-a rasturnat peste jucatori, antrenor, strategii, anticipand dezastrul ce va urma. Critica, o descoasere obsesionala a fiecarui fir de care era agatata vreo speranta subreda, nu avea scopul de a prefigura ceea ce va urma, ci de a desfigura orice travaliu creator ar fi urmat, de a incremeni intr-o drama a plangerii, de a rescrie o poveste a nimicului. Noi nu suntem buni de nimic, nu avem nimic de facut, am fost inghititi acum multa vreme de acest nimic si nu mai e nici o iesire.

Aceasta critica continua este o pretentie de perfectiune, rod al unui Ideal al Eului. Noi ar trebui sa fim cei mai buni. Nu numai ca nu suntem, dar nici nu avem vreo sansa de a fi, pentru ca am pierdut orice investire, dezamagind de prea multe ori. Perfectiunea nu cunoaste nuante, ci doar verdicte. Totul ori nimic este deviza ei. Doliul nesfarsit al acestui Ideal al Eului il face sa se transforme intr-un Supraeu nemilos care nu va cruta nici macar o speranta.

The essence of cruelty is to destroy in an individual that degree of hope impulse and of creative thanking and living.

Fericirea mea s-a dus si ea

Aceasta nevoie de a critica totul este o agresivitate utilizata ca un mecanism de aparare impotriva suferintei produse de pierderea idealului. Nu suportam greseala, nu acceptam esecul, nu credem intr-o invatare treptata si intr-un castig provenit din experienta si nu dintr-o intamplare.

Am observant, deloc intamplator, ca aceasta critica asociaza in mod constant greseala cu “prostia”. Prostul de Tatarusanu a gresit la gol este o fraza pe care am citit-o in numeroase comentarii. Prostia este o modalitate foarte utila de a distruge orice forma de creativitate ce exista in greseala. Prostia nu lasa loc de intelegere si nici de reparatie. Aceasta nevoie de a reduce greseala la prostie este un ecou al unei voci pe care multi am auzit-o inca din copilarie. Usurinta cu care jignim este oglinda acestei voci care inca ne suna in urechi si care ne reducea la nimic. Prostule, nu esti in stare de nimic.

Mostenim si cultivam o educatie bazata pe Idealul Eului, dorim dintr-o data piscul Everestului, fara a lasa sa se exploreze drumul pana acolo, sa se deprinda forta si incredere, sa se experimenteze deznadejdea si ezitarea. Suntem dezamagiti din start si asteptam cu infrigurare primul semn de indoiala ca sa ne napustim disperarea si reprosul.

Traim in tara lui Criticot. Acolo unde sare unul, mai sar inca doi sa dea si ei. Nu suportam sa magulim cu laude infrangerea curajoasa, dupa cum nu suportam sa recunoastem ca ne-am bucurat de teama sa nu fim acuzati de slabiciune si ingaduinta. Credem in disciplina duritatii, adica in a lovi acolo unde deja doare, desi uitam ca tocmai aceasta disciplina ne-a ruinat capacitatea de a crede in noi.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor