Maria Olaru scrie o carte ce stirneste o serie de controverse si contestari chiar de la unele colege de breasla.
Nici nu ar trebui sa ne mire acest lucru, intr-o tara in care mare parte din populatie considera ca „bataia” duce la performanta si ca altfel nu se poate decit cu un stil de educatie autocratic la care Romania a excelat si inca mai exceleaza. Este adevarat, ca amintirile sunt subiective, insa astfel de amintiri au foarte multe persoane care au trait in regimul ceausist si poate ca nu putem contesta amintirile atitor persoane.
Desigur, acea parte din populatie se identifica cu agresorul si devine agresoare la rindul ei. Pe de alta parte, exista un alt curent care se afla in stilul democratic spre laissez-faire. Cei care sint adeptii acestui stil poate ca s-au identificat cu victima in trecut. Aceste idei despre educatie le aduce in discutie Alfie Kohn.
El vorbeste in alte dati despre dragostea neconditionata. Ideea de neconditionare este, cred eu, prost inteleasa. De limite avem nevoie, altfel instinctele noastre ar lua-o razna, insa disciplina este una, rigiditatea educativa (violentele verbale si fizice sint alta – si nu ma refer la celebra palma la fund atit de des invocata de ambele tabere).
Cei care gindesc educatia inca in stil autocratic considera ca ceilalti au granite prea laxe. La acestia granitele par difuze sau ca nu ar exista. Ce am putut observa de-a lungul vremii la stilul nostru de educatie este ca trecem de la autocratie la laissez-faire extrem de repede. Nu am fost crescuti cu limite sanatoase si nu avem deocamdata capacitatea de a educa astfel.
Citeste si „De ce mama s-a casatorit cu tata?” Cum oferi o educatie sexuala adecvata copiilor tai?
Conceptul de iubire neconditionata are o asemenea rezonanta, ca il iubim pe celalalt orice ar face.
Conditionarea inseamna limite. Prin insasi fiinta noastra avem limite. Pielea este o limita intre noi si exterior.
NEWSLETTER Cafe Gradiva
peste 3 000 de abonaţi
Aflaţi pe email despre evenimentele, articolele, ideile şi interpretările cu sens.
EMAILUL DV.
De fapt, iubirea ne-conditionata este doar catre persoana care fiinteaza, nu si catre persoana care face sau nu face anumite actiuni.
In domeniul Fiintarii nu ar trebui sa existe conditii, pe cind in domeniul verbului A face mereu exista conditii. Pot iubi un criminal neconditionat (sau iubesc acea parte sanatoasa din el), insa nu iubesc fapta lui.
Adeptii educatiei autocratice pun insa semnul egal intre a face si accepta, astfel incit totul devine conditionat:
Nu iti iau jucarie daca nu iei 10 pe linie.
La acest lucru se refera iubirea neconditionata. Nu conditionam cumpararea unei jocarii de performantele scolare.
Am intilnit multi client de la care am auzit
Nu vreau sa fiu mediocru.
Trebuiau sa fie primii si performeri. Altfel erau egali cu zero. „Mai mult”, „mai bine”, „mai perfect”, „mai… 11 pe linie” ii bintuia. Exces de efort, de zel. Nu scapam de acest „mai”. „Cel mai bun” si „cel mai rau”. Trecem de la extaz la agonie si invers. O fi si de la schimbarile climatice? Azi sunt 10 grade si miine sunt 25 grade sau invers.
Sa fii primul! Iata scopul existentei umane in multe cazuri.
Personal cred ca performanta nu este decit un exces. Consider complet inutila lupta pentru performanta, mai ales in domeniul sportiv unde competitivitatea este fatisa.
Citeste si Psihodinamica organizatiilor: angajatii in psihoterapie
Nu s-a schimbat nimic de la romani incoace, „piinea si circul” tot exista. Daca noi, romanii, nu putem fi ca francezii si nemtii, macar la sport sa ii batem. Vai si amar de sportivul care nu aduce o medalie. E intimpinat cu injurii si doar ca nu e ucis cu pietre.
Dorinta de competitie e apanajul barbatilor cu precadere. Traim intr-o lume a barbatilor si femeile s-au adaptat si ele. Totusi, in multe cazuri, daca o femeie joaca un joc, joaca pentru placerea de a juca si a trece timpul. Deseori un barbat joaca sa cistige. Daca nu cistiga se sfirseste lumea.
Din acest punct de vedere performanta e toxica. Mai adaugam si productivitatea „in munca”, la fel de toxica.
Scoala traditionala romaneasca (si nu numai) nu are ca scop sa caute talentul fiecarui elev in parte, ci doar sa formeze adulti robotizati, buni de munca: competitivi si performeri . Competitivul se identifica doar cu acest aspect al vietii si atit.
Din fericire pentru el si pentru noi, Cioran si-a permis sa isi valorifice talentul de a scrie fara a spune ca „munceste”. S-a realizat pe el, nu a realizat ceva. Nu a fost scopul lui acela de a „realiza ceva” (un deziderat inca rivnit de multi parintii de azi pentru copiii lor, mai ales cind ei nu au realizat acel „ceva”).
Munca sustinuta si neincetata timpeste, trivializeaza si depersonalizeaza.
Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai intereseaza de spiritul sau, de destinul sau personal, de educaţia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unor prezente iradiante, ci de fapte si de lucruri materiale. Munca adevarata, care este o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic faptul ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.
[…] De aceea, prin munca omul nu se realizează (pe sine), ci doar realizează (ceva)…
Faptul că fiecare om trebuie să aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. […]
Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.
Citeste si Cioran si Leopardi: omul e un animal ciudat…
Cristiana Alexandra Levitchi
este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. „Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.
Foto: youtube.com
