Salvatorul a murit

In sfarsit. Sunt ani de zile de cand asteptam momentul acesta. Sa ne despartim de idea unui miracol, a unei minuni, a unei mici ciupeli norocoase, a hazardului, a magiei de-o clipa. Sa ne despartim de „salvatorul” care ne mai ofera iluzia unui triumf, cand de fapt in urma lui totul este arid si sterp.

Acum ar trebui sa ne intoarcem de unde ne-am oprit si sa ne rezolvam blocajul. Ne-am oprit undeva prin insorita America a anului 1994, acolo unde nu am putut trece peste faptul ca Suedia ne-a „furat” la 11 m dreptul de a fi in semifinale si de a intalni Brazilia in ceea ce ar fi fost cea mai mare performanta a fotbalului nostru. Pe atunci nu exista inca „salvatorul”, exista un continuum si o constructie. Pierderea suferita a fost mai puternica decat ceea ce se realizase pana la momentul acela si a ramas ca o pata pe retina mintii. Ni s-a intiparit ideea ghinionului recurent, apoi au urmat kilometri de nesansa, sperante naruite in ultima clipa si mereu mult asteptatul salvator. Nici macar nu trebuia sa fie o persoana, putea sa fie providenta unui deget, a unei ploi torentiale sau scrijelirea la milimetru a unei bari. Am pierdut din vedere intregul si totul a devenit o apologie a partialitatii. Insa am omis faptul ca cea mai vizibila particularitate a partialitatii este fragmentarea si incapacitatea unei continuitatii.

Am ramas asadar captivi intr-o melancolie fara sfarsit. Cum spune Freud, melancolia este umbra obiectului pierdut care cade asupra eului. Cu cat umbra este mai mare, cu atat trecutul este mai regretat si prezentul mai neinsemnat. Ceea ce este insa cu adevarat interesant este ca furia originara indreptata impotriva nesansei si a „furtului” a ceva ce ni cuvenea dupa ani lungi de asteptare s-a intors impotriva noastra si a luat forma rusinii. Suntem mandri de ceea ce am fost, dar ne este rusine cu ceea ce suntem. Nu este oare acesta un paradox, intrucat tot noi suntem aceia? Putem fi altceva decat am fost? Am fost oare altceva decat suntem?

Citeste si Umbra obiectului pierdut – „Melancholia” lui Lars von Trier 

Serge Tisseron afirma ca rusinea apare atunci cand exista o amenintare care vizeaza identitatea, cum ar fi respingerea sau retragerea iubirii oferite. Diferenta dintre rusine si vinovatie consta in faptul ca in timp ce vinovatia se refera la o actiune mai mult sau mai putin precisa, corespunde unui ideal al eului si este in stransa legatura cu supraeul, rusinea corespunde unui narcisism arhaic, rusinea vizand individul in intreaga identitate si incercand anihilarea lui totala. Angoasa care acompaniaza rusinea este aceea de fi exclus, de a pierde orice forma de interes si de iubire din partea celuilalt.

Citeste si Mai bine mor decat sa spun! Boris Cyrulnik si rusinea de neindurat

Salvatorul, ultimul stindard al acestei identitati amenintate de confuzie si de anihilare, are rolul de a asigura supravietuirea, chiar cu pretul autodistrugerii sale. Scopul sau nu mai este o transmitere a puterii si a nobletei sale, ci o resuscitare temporara. Duminica seara a murit si acesta si a ramas doar rusinea. O data cu salvatorul a murit si partialitatea si in sfarsit avem sansa sa reconstruim un intreg. Cu o singura conditie insa: ca rusinea sa nu mai constituie singurul etalon al unui esec lamentabil, ca trecutul sa nu mai constituie singurul reper al viitorului, ca melancolia sa nu mai fie singura forma de iubire.

Problema majora o consituie insa faptul ca nu te poti trezi dintr-un somn de moarte direct intr-unul de viata. Istoria s-a oprit in 1994. Ce ar fi sa ne apucam in sfarsit sa continuam sa o scriem? Cum ar fi sa avem si noi din nou un prezent si mai ales un viitor?

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: youtube.com