Recunosc ca m-a luat prin totala surprindere evolutia fenomenului civic care a condus la alegerea noului primar al Capitalei. Mi-am perpelit mintea si mi-am zbuciumat creierii in cautarea unei explicatii. Mi-am zis ca noaptea va fi un sfetnic oniric si ca ma voi ilumina pana spre dimineata. Dar, in zorii zilei, in timp ce procentele curgeau pe micul ecran plasmatic, m-a lovit din plin o senzatie ireala ca sufar de o confuzie temporala. M-am trezit aruncata in urma cu ani buni, de acolo de unde mersesem kilometri intregi, grei si lungi si unde credeam ca izbavisem ecuatia cercului vicios. Mi-a fost clar ca ceva imi scapase cu desavarsire si ca aceasta lacuna era platita cu pretul unei regresii masive in numele trandafirului.
Ce putuse sa se intample de la eliberarea din toamna, de la asumarea libertatii si a drumului creator? Unde disparusera miile de oameni care curgeau valuri, valuri, cuvintele simple si apasate, noptile albe si gandurile curajoase? Cine stersese cu buretele ultimele luni, ultimul an?
Prima revelatie a fost una trista. Valul din toamna nu a fost unul eliberator, si prin urmare el nu a putut sa se construiasca intr-un demers nou, creativ, flexibil. Manifestarea a fost rezultatul unei identificari cu agresorul. Anna Freud (1936) a utilizat acest termen prin care este definit un mecanism de aparare a Eului: subiectul confruntat cu un pericol exterior ce-l angoaseaza (reprezentant al unei autoritati externe corespunzand Supraeului ca instanta a persoanei) se identifica cu agresorul sau prin imitatie fizica sau morala (adoptarea simbolurilor de putere pe care acesta il reprezinta). Dupa Anna Freud, acest mecanism va fi prevalent in constituirea unui stadiu preliminar al Supraeului, agresiunea ramanand atunci dirijata in exterior si nefiind reintoarsa contra subiectului sub forma de autocritica. Plecand de la acest mecanism al identificarii cu agresorul, apar situatii si conduite variate: agresiunea fizica, critica, inversarea de rol, agresatul devenind agresor.
Mecanismele de apărare ale Eului
Trauma din clubul Colectiv a produs o agresiune fara margini care trebuia imediat pedepsita, razbunata. Efectul acestui act compulsiv nu a fost o schimbare, ci o anulare. Ca si cum agresorul n-ar fi existat, el a fost eliminat din social, sters din viata politica, decapitate de puterea sa. Ca orice act, puterea sa sta in efuziunea momentului. O data trecuta aceasta efuziune, ramane doar degringolada.
Cate ceva despre identificarea #Colectiv(a)
A doua revelatie a fost una clarificatoare. M-am intrebat care este motivul pentru care oamenii revin in mod repetat la aceleasi figure cunoscute, la acelasi discurs sterp, dar linistitor, la aceeasi culoare prafuita, la acelasi sentiment de falsa siguranta a stabilitatii. Raspunsul sta in angoasa de figura strainului. Aceasta angoasa apare in jurul varstei de 8 luni de bebelusi, atunci cand ei incep sa faca diferenta intre cunoscut si necunoscut. Reactiile de teama sau de respingere pot fi destul de intense. Largind un pic spectrul, ne este usor sa observam ca alegerea ce trebuia facuta era intre vechi cu toate vicisitudinile sale, dar binecunoscut, filiatia fiind suta la suta autohtona, si nou, cu toate temerile sale, ba chiar cu o mentalitate de import si cu pretentia unei afilieri occidentale. Pusi in fata faptului de a avea un tata vitreg necunoscut, care venea la pachet cu o familie largita plina de „ipochimeni” fandositi, oamenii au ales din nou pe mama cea de toate zilele, o femeie simpla in gandire si fara mari riscuri de a schimba tiparele de-o viata.
Alegerea nu este una fara consecinte. La 26 de ani de la uciderea tatalui dictator, legea inca nu s-a instaurat si nu acceptam un alt tata. Traim intr-un climat incestuos prin complicitarea cu mama, conferim puterea acesteia devalorizand si dispretuind orice figura paterna noua. Traim intr-o reprezentare viciata de absenta oricarei separari de mama, de drepturile ei absolute asupra copiilor ei si asupra copiilor lor.
Totemul este ereditar, atat pe linie materna, cat si paterna; probabil ca primul mod de transmitere, matern, a fost pretutindeni cel originar, iar mai tarziu a fost schimbat cu cel de-al doilea.
Inca asteptam schimbarea cu cel de-al doilea. Pentru ca inca pluteste interdictia de a renunta la iubirea materna absoluta. Teama noastra fata de strain este in fapt teama fata de ordinea paterna. Preferam complicitatea dulce a maternitatii seducatoare si negam radical autoritatea reglatoare paterna care ne-ar permite in sfarsit „sa crestem mari”. Inca sugem de la san, chiar daca laptele s-a alterat de mult. Si nu as putea incheia decat cu o replica din recentul film Alice in Tara Oglinzilor care ii apartine Timpului:
You might not change the past, but you might learn something from it.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
thank you for yours precious psi article in all media(including radio)/ all my special consideration for you
Thank you for your appreciation. I'm glad that you find useful my writings.