De ce nu murim doar putin

A avut loc la Bucuresti in luna iulie un tribut adus megastarului si regelui muzicii pop Michael Jackson, intitulat The Ultimate Thriller. Initiativa a fost privita cu scepticism, oamenii nestiind la ce sa se astepte de la un concert care se centra in jurul unei mari absente, cea a insusi celui omagiat. Inceputul a fost indelung asteptat, ceea ce a generat tensiune si fluieraturi, accentuate si de angoasa unui remember idealizat ce urma sa fie alterat in orice clipa de ceea ce avea sa fie pe scena. Departe de decorurile spectaculoase si de atmosfera SF de la concertele de odinioara avute in Romania, show-ul s-a deschis modest cu aparitia cunoscutei chitariste a cantaretului, dar parca mult apasata de timpul care a trecut si poate si intristata de nonsensul unui recital in absenta celui care l-a inventat. O sosie trasa asa zis la indigo si-a facut aparitia intr-o alta copie la indigo a momentului in care Michael aparea uluitor pe scena stadionului 23 August la vremea aceea, in 1992, lasand masca o multime sufocata de comunism si dornica sa respire aerului unui megastar nascut in tara tuturor libertatilor.

Sosia a ramas incremenita minute bune intr-o pozitie statuara, iar publicul putin siderat. Poate un tribut inseamna clar ceva in amintirea unui om care a fost, dar in nici un caz nu inseamna ca el sa invie din morti pentru cateva ore. Momentul culminant al siderarii a venit in momentul in care sosia si-a dat ochelarii jos. Nu era Michael Jackson si mai multe oftaturi de dezamagire au fost acompaniate de strigarea:

Pune-ti ochelarii la loc!

Citeste si Michael Jackson, martir si inger. Dupa David LaChapelle 

Putem numi acest moment o prima dezvaluire a crudului adevar si o prima confruntarea cu pierderea deja infaptuita, dar greu acceptabila. Primele minute de dans si cantat au fost acompaniate de hohote de ras, publicul neputand suporta angoasa de a asista la prestatia unui mort viu si simtind nevoia sa-si tempereze prin ridicol sau ironie confuzia spatiala si temporala. Apoi mai multi oameni au inceput sa plece, semn ca ceva era insuportabil. Clonarea a parut dintotdeauna ceva inspaimantator, iar cea psihica cu atat mai mult. Incarnarea a la lettre si incorporarea sonora, vizuala si motorie crea privitorului sentimentul unei vizite intr-o cripta in care megastarul inca traia, sfidand logica oricarui doliu si provocarea oricarui sentiment de adio. Am inteles imediat ca asa-zisul tribut nu se ancora in trecut, propunand flash-uri deja traite de fiecare privitor de acolo, ci se construia in prezent, oferinta o experienta confuza si greu de digerat. Michael nu era pe un ecran ancorat in locurile pe unde isi lasase urmele pasilor, ci se voia a fi pe scena incercand un desenat ireal al unor pasi noi. Intrebarea care se nastea imediat era: cui apartin acesti pasi?

Citeste si Cum isi face doliul un oras?

Singura modalitate omeneasca de a putea urmari aceasta „prezenta” live era agatarea de o fantasma a unei amintiri personale, a unei experiente proprii, a unui trecut nostalgic. Cufundarea in trecut permitea aparitia unor imagini autentice, vii si lasa prezentul doar ca un ecou slab care acompania urechea.

Mi-am dat seama instantaneu de ce nu murim doar putin. De ce nu ne intoarcem din cand in cand, de ce nu inviem din morti pentru a le face o supriza celor dragi o data la cativa ani, de ce e nevoie sa murim de tot. Ca sa putem continua sa traim in mintea lor este nevoie ca pierderea noastra fizica sa fie definitiva. Nu putem continua sa existam concomitent in minte si in corp. Pentru ca mintea se ancoreaza in ceea ce am fost, iar corpul are pretentia sa fim ceea ce putem fi. Si aceasta incurcatura ne sfasie pe din doua, ne arunca in parti diferite, ne obliga mintea sa nege realitatea sau corpul sa isi astupe simturile.

M-am mai gandit si ca o singuratate fara margini in viata te poate impinge si la o insingurare in moarte, in asa fel incat cei care te-au iubit se simt nevoiti sa te readuca la propriu inapoi pentru a-ti mai oferi o farama de iubire. Desi moartea este punctuala si isi alege un timp anume, dureaza nemilos de mult timp pana cand unii oameni mor si ceilalti accepta faptul ca ei au murit.

Dupa concert, un prieten m-a intrebat: Ei, cum a fost megastarul? I-am dat singurul raspuns posibil: Mort.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: http://amicidibarby.forumcommunity.net/