 |
Au trecut opt ani… Opt ani coplesiti de toate aventurile mele sentimentale… Si ce n-as da sa ma pot si eu tangui acum putin! Da, sa ma tanguiesc. Sa scancesc. Sa spun ce sunt: un biet om impovarat de acea avutie apasatoare pe care nimeni n-o vrea!
Comoara nesleita si covarsitoare… Mina de dragoste care lancezeste dupa cazmaua puternica a minerului care intarzie s-o spintece, intarzie s-o faca sa infloreasca la soare si sa traiasca intreaga acea viata scaldata in lumina.
Hei! Nenorociti prostuti! Moluste, care nu intelegeti decat sa sorbiti cu nesatiu fericirea voastra statuta, care nici nu banuiti macar nemarginirea oceanului, nici maretia vietii, pe care soarele nu-i raneste deloc si pe care furtuna nu-i tulbura…
Dumnezeu v-a dat inima si creieri tocmai ca sa va dovedeasca mai bine ca asta nu inseamna nimic, daca nu ca e folositor sa simti arsura divinei sale ironii alaturi de balsamul stralucitoarei sale darnicii.
Moluste! Prostuti vrednici de mila! Un nimic ce va atinge in treacat va face sa trageti inapoi nimicul ce sunteti… La voi totul e teama, bucuria, ca si suferinta. Nici un strigat de placere nu se aude in cer… Nici nu muget nu rasuna in nemarginiri…
Lipsiti de cel mai mic chip care vorbeste si orbiti pana intr-atata incat nu va recunosc, fiti fericiti, moluste, dar ma intreb daca prevederea voastra e mai degraba un betesug al inimii decat o rana a creierilor. Sarmanii de voi, prostutilor!
