Dependenta si independenta in cura psihanalitica

Cred ca termenul de dependenta are o conotatie de adictie. Problema nu este doar lingvistica, cat si sociala, pentru ca daca esti dependent de ceva, nu esti, nu-i asa, independent 🙂 si toti vrem sa fim independenti, si sa incercam sa uitam cat de mult suntem in relatie cu ceilalti. Idealul asta al independentei este, as zice, „compulsiv”, in multe teorii de dezvoltare emotionala, cu exceptia poate a lui Fairbairn care vorbea de „dependenta matura” (poate si altii).

Ma gandesc ca in raspunsurile tale fascinant de faine, Georgiana, poate sugerezi ca in dependenta analitica exista si un potential de independenta. Cred ca lumea vrea sa scape de „dependenta” si se fantazeaza ca un analist te ajuta sa scapi de ele. Poate ca sugestia ca analiza duce la un anumit tip de independenta poate sa raspunda la ingrijorarile astea.

Cititi si Dependenta de analist

Ipoteza (sau fantasma) legata de doi analisti [la care sa te analizezi in acelasi timp] mi se pare foarte faina. Ma gandesc ca poate exista un fetis al unui analist unic pentru dezvoltare emotionala. Sau pentru sprijin emotional. Evident, munca de terapie trebuie dusa intr-o relatie adanca, care trebuie explorata temeinic. Sunt de acord ca exista temeiuri bune de restrangere la un singur analist/a. Dar de ce nu trebuie vazuta schimbarea psihica mai larg ca un proces diferit cu actori diferiti? De pilda, un terapeut are nevoie de analiza persoanala si de supervizare. Ambele reprezinta forme de terapie, si in cazul asta e indicat sa le aiba concomitent. Ele sunt diferite in multe privinte, dar amandoua ajuta la dezvoltare psihica. Ideea ca exista un singur partener emotional privilegiat ignora cat de mult suntem atasati de persoane diferite, in contexte diferite, pentru suport emotional.