Am o ipoteza […] cu caracter general […]. E posibil ca unii oameni, uneori, sa aiba nevoie sa-si imagineze o relatie ideala, adica fara conflicte si asta le reuseste in anumite contexte, cand nu au acces la datele personale ale celuilalt: in analiza unde nu se vorbeste despre viata si obiceiurile psihanalistului 🙂 sau pe internet unde nu vad cu cine vorbesc. Realitatea celuilalt este inlocuita de fantasma noastra. Intr-o iubire „normala” sa zicem, nu avem nevoie sa ne refugiem atat de mult in relatie, sa fugim de lumea din jur. Sigur ca, atunci cand esti indragostit, iti doresti sa petreci timp cu persoana iubita, iar cei din jur aproape ca nu mai conteaza, dar nu ai de ce sa nu imbini relatiile cu lumea cu relatiile cu partenerul – decat daca vrei sa fugi de relatiile cu lumea pentru ca „lumea e rea”, iar partenerul e „ideal”.
Cand se intampla lucrul acesta in psihanaliza, cred ca analistul ar fi bine sa nu aiba nevoia el personal de a fi idealizat si sa intretina chestia asta, dar, in acelasi timp, daca este idealizat, sa poata suporta astfel incat pacientul sa nu se simta respins si traumatizat. Sigur ca lucrurile nu sunt niciodata albe sau negre, ci oarecum amestecate. Daca relatia analitica merge asa in continuare, analistul trebuie sa nu uite care e starea de fapt si sa mentioneze permanent pacientului ca
asta si asta… se intampla intre noi!
Analistul ii spune, de exemplu:
Pare ca analiza / eu / relatia noastra a devenit cel mai important lucru pentru dvs… De ce oare?
– pentru a semnala dezechilibrul si refugiul pacientului din realitatea vietii lui in aceasta fantasma. Sa nu va inchipuiti ca, daca face asta, pacientului ii trece imediat. Fantasma relatiei perfecte poate sa fie o nevoie foarte puternica. Insa, daca este bine gestionata in terapie, pacientul va „invata” (nu rational, desigur) ceea ce ii trebuie despre el, despre ceilalti, despre interiorul mintii si exteriorul ei si se va maturiza.
Despre dependenta de psihanalist cititi si Cliseele psihanalizei (VIII)
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
[…]
Cred ca toti pacientii devin dependenti, adica relatia cu analistul devine extrem de importanta pentru ei, nu? Pana cand se termina cura / relatia. Daca devin dependenti sa nu suporte nici pauza dintre zilele de sedinte cred ca e mai grav [….
Tine de specificul psihanalizei, dar in ce consta acest specific? Nu cred ca e un specific prea misterios – ajung tot la […] [faptul] ca specificul e faptul ca nu stiti nimic despre analist, doar vi-l imaginati cum e in viata de zi cu zi si incepeti sa credeti tare in ceea ce va imaginati. Nu asa se intampla? Cred ca asta inseamna ca imaginatia devine singura realitate […]. Altora li se intampla chestia asta pe net. Dar nu tuturor oamenilor li se intampla sa inlocuiasca atat de puternic realitatea celuilalt cu o realitate imaginata. E vorba de o nevoie mai mica sau mai mare de a face asta.
[…]
…cred ca toti [pacientii] devin dependenti de analist, adica ajung sa aiba sentimente puternice fata de analist, fie pozitive, fie negative, dar fiecare pacient si fiecare relatie terapeutica traieste asta intr-un mod particular in functie de suferinta cu care a venit pacientul. Lucrul asta se intampla pentru ca pacientii au nevoie sa-si echilibreze reactiile fata de ceilalti si asta invata pe pielea lor in relatia cu analistul.
[…]
…dependent ca un copil mic nu e ceva de rau decat daca nu ne-a fost confortabil la acea varsta. De ce nu ne-am simti bine sau rasfatati, ingrijiti, iubiti, in aceasta „dependenta ca un copil mic”. Ideea e ca pacientul ajunge dependent ca un copil mic pentru ca acolo, la acea varsta, are nevoie sa mearga impreuna cu analistul ca sa vindece ce e de vindecat.
Cititi si Dependenta de analist
[…]
Nu poate fi controlata constient, dependenta. Dar asta nu inseamna ca este determinata numai de „situatia din analiza” care duce la asa ceva. Cum am mai spus, cadrul analizei are rol de a permite nevoii pacientului sa se dezvolte.
[…]
Iata un citat care mi-a placut mie foarte foarte mult:
…iata cum gratificarea narcisica a analistului are loc oricum, fie ca ei sunt tentati sa raspunda unor nevoi ale pacientului, lucru sanctionat, fie ca ei sunt tentati sa se gratifice pe sine avand o imagine nealterata in fata regulii respectate cu strictete.
Comentarii de Georgiana Branisteanu la articolul „Analistul, intre «perfectiune» si «vulnerabilitate»” de Codruta Zerfas
Foto: Couch Fiction by Philippa Perry and Junko Graat
