Cat timp se va mai lasa Europa terorizata de acesti barbari? Nu exista multiculturalism, ci doar razboi intre culturi. Nu avem astazi nimic valoros de preluat din civilizatia islamica”.
– Adrian Papahagi, observatiile unui politician si conferentiar publicate pe contul personal de Facebook si preluate de aktual24.ro (vezi foto), gazetadecluj.ro etc.
Razboiul european civil este in plina derulare. Vor invinge institutiile Statului de drept si societatile libere ale Occidentului miscarea de enclavizare a populatiei musulmane care se reuneste, astazi in Europa, sub cupola faimoasei Sharia?
– Mihail Neamtu, dintr-o recenzie de carte semnata de teologul-filosof in revista ”22”
Singurul motiv care ar opri un atentator fanatizat sa comita un atac e frica de a nu intra in Paradis. Daca el crede ca si comitand atacuri sinucigase tot va ajunge in rai, atunci trebuie “jucat” tare de tot in ceea ce priveste credintele islamice legate de corp. Imi inchipui ca una dintre cele mai teribile motive de frica ale islamicilor e ca nu cumva corpurile sa le fie mancate de caini sau porci. Animale impure.
– Serban F. Cioculescu, cercetator in relatiile internationale, opinand pe Hotnews/Contributors
Cu blana zbarlita
Blana de pe brate si umeri i se zbarleste, un scrasnet latrat ii scapa printre dinti. Da cu pumnii de pamant, tipa ascutit, rupe crengi pe care, ameninator, le cara dupa el. Cimpanzeul nostru e gata de lupta. Poate cu un pretendent la locul sau din ierarhie. Sau poate cu un inamic ce-i ameninta familia. Cand inamicul e un membru al clanului sau, confruntarea dintre cele doua antropoide nu dureaza mai mult de-o jumatate de minut si
rareori duce la ranirea vreunuia dintre protagonisti
(Irenäus Eibl-Eibesfeldt, Agresivitatea umana). In plus, in acest caz, o lupta sangeroasa e ultimul lucru dorit de cimpanzeul nostru. Un intreg sistem de ritualuri anunta intentiile agresive, asa incat sa fie evitate vatamarile grave si sa existe posibilitatea ca celalalt sa dea semne de supunere. Ceva similar, la nivel de ritualizare, gasim si la eschimosii care se lupta prin cantec: rad sardonic unul de altul, isi sufla unul altuia in fata si canta acompaniindu-se de o tobita de mana, povesteste Eibl-Eibesfeldt.
Toata lumea retine din etologie ca omul si-a dobandit agresivitatea de la rudele sale antropoide. E drept, dar am mai mostenit ceva: inhibitia de a face rau membrilor propriului grup, de a fi cruzi cu ei in mod gratuit – ”gratuit” din punctul de vedere al conservarii speciei. Am mostenit, de asemenea, si ritualuri de intimidare, care vor sa evite anihilarea fizica, dupa cum se vede in cazul eschimosilor care se dueleaza prin cantec. Exista, deci, o agresivitate innascuta, la fel cum exista si o ”mila” innascuta, o inhibare a violentei distructive indreptate catre semeni.
Cititi si Agresivitatea in creatiile culturale pentru copii
Entuziamul militant si lupta cu ”-ismele”
Si, totusi, cum se face ca, in raport cu alti oameni, suntem mai distructivi si mai ”letali” decat orice alta specie? Cum se face ca la animale se observa foarte rar o ”agresiune intragrupala distructiva”, pe cand oamenii se razboiesc cu cruzime de milenii intregi? Cum am ajuns de la duelul ritualizat prin tam-tam-ul tobitei eschimosilor la conflagratiile ultimelor secole? Lorenz raspunde in celebra sa carte Asa-numitul rau. Si pleaca exact de la acea atitudine amenintatoare a cimpanzeului zbarlit, gata sa sara la bataie, atitudine pe care am mostenit-o si noi. Lorenz o numeste, cand se refera la oameni, ”entuziasm militant” (cap. 13). E acea dedicatie ”trup si suflet” pentru o cauza (pretins) nobila. Este acea capacitate de sacrificiu, cand esti in stare sa faci si ”moarte de om” pentru ce ai mai sfant.
Initial ”obiectul” acestui ”entuziasm” a fost securitatea comunitatii restranse, a celor dragi si a prietenilor. Ulterior, comunitatile umane s-au extins tot mai mult, iar simbolul unitatii lor au devenit normele si riturile – ele tin acum laolalta grupurile sociale. Si asa se face ca, in timp, o serie de ”valori mai degraba abstracte” (Lorenz) au devenit noul obiect al ”entuziasmului”, al dedicatiei noastre. Ce-i drept, aceasta mutatie se poate traduce intr-o benefica aderenta la valorile etice, la stiinte si arte. Dar ce te faci cand entuziasmul se transforma intr-o pornire razboinica, in care esti in stare sa faci, la propriu, ”moarte de om”? Asa cum face entuziastul soldat (sau terorist, daca vreti) care omoara fara ezitare copii si femei, oameni inocenti.
”Entuziasmul militant” devine, in acest mod, un instinct declansat de momentele in care simbolurile de grup, valorile etnice sau religioase, pare sa fie amenintate. Iar ”dusmanul” capata infinite chipuri, spune Lorenz. Poate fi ”evreul”, ”hunul”, ”tiranul” sau, la fel de bine, un concept abstract, precum ”capitalismul”, ”fascismul”, ”bolsevismul” si alte ”-isme”. (Lista poate fi, desigur, continuată cu ”islamismul”, ”terorismul”, ”barbarii”, ”musulmanii” etc.)
Strainul de la televizor
Rafinarea si procesarea ”culturala” a agresivitatii nostre cade uneori prada unui sofism, cel al ”pseudospecificatiei culturale”, dupa cum il numeste Eibl-Eibesfeldt: desi stiu ca facem parte din aceeasi specie, eu iti contest tie, barbarule / strainule, calitatea de om; nu te mai recunosc ca facand parte din specia mea, te consider de-a dreptul un ”ne-om”, o fiinta dintr-un alt regn, o pseudospecie creata de grupul meu cultural, care se simte amenintat de valorile tale ciudate, de stranietatea ta, de mirosul tau, de limba ta ininteligibila. Intrebarea lui Eibl-Eibesfeldt va fi cum putem sa ”imunizam populatia fata de o asemenea indoctrinare”.
Raspunsurile sale, ca si cele date de profesorul sau, Konrad Lorenz, mizeaza pe reorientarea agresivitatii (catre competitiile sportive, de pilda), pe ritualizarile antiagresive (schimbul de cadouri), pe canalizarea ”entuziasmului” spre valorile general-umane ale artei si stiintei, dar mai ales pe ”optiunea etica” ce consta in a recunoaste ca, dincolo de diferentele culturale, noi, oamenii, suntem o singura specie, ca scopul nostru ultim este conservarea umanitatii.
Iar la intregul asalt mediatic ce legitimeaza in pripa ideea razboiului dintre religii si culturi (Occident vs. Islam), propun, pe final, o observatie a aceluiasi Eibl-Eibesfeldt. Un gand ce poate fi dedicat presei ”entuziasmate” de difuzul si cetosul conflict dintre civilizatii, dar si de vocile intolerantei. Un gand pentru o presa care si-a uitat menirea – aceea de a media:
Datorita posibilitatilor sporite de comunicare, norma culturala ”ucide-ti dusmanul” are tot mai putina audienta. Contactele tot mai numeroase, chiar atunci cand sunt mediate de mijloacele tehnice (televiziunea), ne aduc la cunostinta ca si strainul este om.
Victor Popescu
este filosof si jurnalist specializat in etica mass-media.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.