Atat cat ma ajuta memoria, il vad pe tatal meu citind jurnalul lui Henri-Frédéric Amiel. In salonul familial erau doua biblioteci: a lui si a mamei mele. In cea din urma figurau la loc de cinste scriitori vienezi, cum era si mama mea, precum Vicki Baum, Stefan Zweig, Arthur Schnitzler sau Joseph Roth. Incetul cu incetul, mi-au devenit familiari. In biblioteca tatalui meu reperam – pe langa Amiel – autori francezi pe care toata lumea ii citea in anii cincizeci: Mauriac, Maurois, Montherlant, Julien Green, Jouhandeau. Si altii care ma intrigau mai mult, cu deosebire Spinoza. Ultima conferinta pe care tata mi-a tinut-o inainte de a se sinucide a fost: Bucuria la Spinoza. De unde am concluzionat ca moartea voluntara poate fi o forma de beatitudine. Ultima carte citita de mama a fost Extinctie de Thomas Bernhard. Ea era deja extenuata. Fu inevitabil ca lovitura fatala sa ii vina de la un compatriot.
Tata era un barbat luminos, mama – o femeie torturata. Ea traia intr-un exil permanent, intotdeauna in primejdie, ceea ce o facea putin nelinistitoare in ochii copilului care eram. Ma intorceam bucuros catre tata, despre care aveam certitudinea ca nimic nu-l putea atinge. Chiar si moartea il lasa indiferent:
La ce bun sa vrei ceva acolo unde esti neputincios?
era maxima care ii dicta conduita.
Citeste si Henry Darger in cresa
Ceea ce ma intriga totusi era acest jurnal al lui Amiel: o introspectie nesfarsita a unui universitar genevez celibatar si morocanos. Nu intelegeam cum tatei ii placea compania acestuia. Ca sa fiu sincer, ma simteam mai vienez printr-o forma de febrilitate intelectuala, paralizata de o morala calvinista ce imi era straina.
A fost nevoie sa ating varsta barbatiei pentru a sucomba, si eu, farmecului veninos al lui Amiel si pentru a ma lasa adormit de stilul sau, uneori intortocheat, dar nu mai mult decat cel al lui Marcel Proust. Am ajuns de altfel la concluzia ca daca ne place Proust, ceea ce era si cazul meu, nu putem, nu trebuie sa il ignoram pe Amiel: pur si simplu profunzimea acestuia din urma e mai putin vizibila. Teama de a se ineca in jurnalul sau i-a tinut la distanta, in mod nemeritat, pe multi cititori. Nu voi spune precum Sacha Guitry:
Tata avea dreptate,
dar nu sunt departe de a o gandi, tot asa ca si Pessoa, Tolstoi sau Cioran.
Citeste si Cioran si Leopardi: omul e un animal ciudat
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
