1962-1964
Abia implinisem douazeci de ani cand tatal meu a plecat in Algeria. Avea ca misiune sa ancheteze crimele de razboi comise de armata franceza. Ramase doi ani la Tlemcen si Kabylie. Cunoscuse Germania interbelica, unde supravietuise la doua atentate. Nu era genul de om care sa isi faca iluzii despre umanitate.
Daca doresti o imagine a viitorului, imi spunea el precum Orwell, fara a-si pierde vreodata bunul sau suras, imagineaza-ti o gheata stampiland o figura… pe vecie.
Ce a vazut in Algeria, marturiile pe care le-a cules, gropile comune descoperite l-au intarit in ideea ca pielea subtire a civilizatiei despre care umanistii cred ca ar constitui esenta umana se dizolva de indata pe alte meleaguri si in circumstante extreme. Nimeni nu e atat de bogat cat sa isi permita o constiinta. In lumea asta nu ne putem decat impotmoli, incercand sa scapam cat mai ieftin.
Tatal meu simtea mereu un neobisnuit spirit de onestitate la cei care se abtineau sa profeseze idei generoase. Nu ii judeca pe soldatii francezi mai mult decat ii judecase pe soldatii germani. Ajunsese la concluzia ca oamenii nu sunt facuti sa se iubeasca. Dar cand a revenit la Lausanne si mi-a povestit ce traise, ce vazuse zi de zi, abia mi-am putut retine lacrimile. Si i-am purtat, in pofida distantei pe care o aseza intre noi, un fel de dragoste.
A existat el cu adevarat? Doar dracul stie. In ce ma priveste, stiu ce ii datorez acestui spinozist care m-a incitat sa fac totul, sa spun totul, sa gandesc totul despre om, un om care poate parasi viata intr-o clipita. Ceea ce a si facut, atunci cand a hotarat sa puna capat unei existente prin care trecuse cu placere.
Roland Jaccard
este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.
