Transferul Annei Freud in cadrul ,,Marilor Controverse”

Anna Freud, fiica cea mai mica a magistrului, a fost singura dintre cei sase copii ai familiei Freud care a urmat disciplina descoperita de tatal ei. Nascuta la Viena in 1895, copilaria ei a fost dificila inca de la nastere pentru ca nu a fost dorita nici de tata si nici de mama. Astfel, putem presupune ca Anna nu a beneficiat de investitiile narcisice parentale care sa o ajute in a reusi in viata. Anna nu avea nici frumusetea surorii sale Sophie, nici eleganta Mathildei si se simtea inferioara in aceasta familie in care, in mod traditionalist, doar mostenitorii masculini erau presupusi a fi dotati pentru studii. Datorita acestor circumstante nefavorabile din viata timpurie, Anna a fost nevoita sa lupte pentru a-si face cunoscute calitatile pe care le avea: curajul, tenacitatea, inclinatia spre explorarea profunzimilor sufletului omenesc. Adolescenta fiind, Anna a invidiat doctrina pe care o dezvoltase tatal ei, iar acest domeniu era calea care o facea sa se simta apropiata de parintele adorat.

Dupa moartea prematura a Sophiei si casatoria Mathildei, Anna devine ,,Antigona” caminului patern, in acelasi timp discipola, confidenta si infirmiera. Sigmund Freud nu a ezitat sa o ia in analiza in doua transe, intre 1918-1920, apoi intre 1922-1924. La zece ani dupa analiza fiicei sale, tatal incerca sa-si justifice alegerea cu apelul la o rationalizare:

Cu propria mea fiica am reusit bine, cu un fiu te izbesti de scrupule specifice. 

De fapt, Freud nu se insela cu aceasta explicatie oedipiana, stia foarte bine ca aceasta analiza a avut ca efect intarirea iubirii pe care i-o purta Anna si ca afirmatia despre ,,reusita” curei nu era decat expresia unei pasiuni imposibil de dezlegat. Cu toata franchetea, el i-a marturisit lui Lou Andreas-Salome adevaratele sale sentimente care aveau intensitatea unei adictii: era la fel de incapabil sa renunte la Anna, pe cat era de incapabil sa renunte la fumat.

Sigmund Freud si fiica sa Anna in 1913

De asemenea, complexul patern se manifesta atunci cand Anna avea 18 ani si a facut o vizita in Anglia. Ernest Jones i-a facut curte, iar Freud a intervenit cu duritate pentru a-si impiedica fiica sa cedeze avansurilor discipolului.

Stiu din sursa sigura ca doctorul Jones are in mod serios tendinta sa iti faca curte. Este prima data cand ti se intampla asta si nu intentionez sa-ti acord libertatea de alegere de care s-au bucurat surorile tale,

scria Freud in corespondenta sa.

Anna Freud si faimosul sau tata in 1938, la Paris, pe scara trenului, refugiindu-se din Viena ocupata de nazisti

Poate ca aceasta ,,afacere de familie” s-a concretizat in modul cel mai spectaculos sub forma dezbaterii teoretice si clinice care a avut loc in timpul episodului numit Controversial Discussions, Marile Controverse, intre 1940-1944. Cu acea ocazie s-au ciocnit doua curente aflate intr-o opozitie aparenta, kleinism si annafreudism, ambele fiind alimentate de istorii asemanatoare, in care parintii fondatori de scoala psihanalitica si-au analizat proprii copii.

Totul ajunsese sa se transforme mai degraba intr-un razboi al clanurilor.

Daca analiza Annei cu tatal ei a fost o saga de iubire si fidelitate transformata in conservatorismul teoretic si tehnic, in mod contrar, analiza Melittei Schmideberg cu mama sa, Melanie Klein, a fost un exemplu in care ura bruta a triumfat.

Aceasta pulsiune distructiva s-a manifestat in cazul Melittei cel mai acut in momentul ,,Controverselor”. Melitta a sustinut permanent ca in timpul analizei a fost obiectul urii mamei sale si nu a acceptat sa se impace cu aceasta, nici macar sa-i vorbeasca. Ruptura a fost permanenta, iar in ziua inmormantarii Melaniei, Melitta a tinut un curs la Londra arborand niste ghete rosii tipatoare.

Prin contrast, analiza Annei Freud a avut un alt destin care a dus-o in situatia de a fi o sefa de scoala a gandirii psihanalitice, aparand cu rigiditate tatalui de ideile revizioniste si novatoare.

Pe durata ,,Controverselor” au fost puse fata in fata conceptia ortodoxa care era purtatoarea de cuvant si gandire a tatalui fondator, centrata pe primatul patriarhatului, pe complexul Oedip, pe nevroza; in opozitie cu viziunile kleiniene bazate pe clinica relatiei cu obiectul, centrate pe fenomene regresive (psihoze, relatii arhaice inconstiente cu mama, tulburari narcisice) bazate pe explorarea stadiilor pre-oedipiene.

In loc sa se completeze, intr-o prima faza aceste idei s-au ciocnit violent, ca pe urma sa se ajunga la compromisuri care au generat cele trei grupuri de gandire in Societatea Psihanalitica Britanica: annafreudienii, kleinienii si independentii.

Dezacordul dintre cele Doua Mari Doamne ale psihanalizei a atins nivelul cel mai acut in chestiunea transferului. Klein punea accentul pe interpretarea transferentiala a relatiilor interne primare dintre Self si obiectele sale. Astfel, acest tip de relatii se repeta in relatie cu orice persoana, indiferent ca era vorba de un alt copil, adult sau analistul din terapie.

Melanie Klein, impreuna cu fiica sa Melitta Schmideberg si unul dintre fii

Anna Freud s-a opus total fata de aceste opinii, pe motiv ca observarile sale detaliate si experienta proprie de lucru cu micii pacienti demonstrau importanta relatiei acestora cu parintii reali. Anna Freud a raspuns acuzatiilor lui Klein printr-o fraza faimoasa:

Spre deosebire de adult, copilul nu se poate angaja intr-o relatie de iubire, atat timp cat se poate spune ca cea anterioara nu a fost inca epuizata.

Cititi si Iubirea de transfer – de la ”logica supei cu argumente de galuste” pana azi

Otto Fenichel mentiona despre tehnica folosita de Anna Freud:

relatia dintre copil si terapeut este diferita. Parintii copilului fac parte inca foarte mult din viata lui, o parte pe care terapeutul nu poate si nu ar trebui sa o uzurpe. Dar nici terapeutul nu poate pretinde ca este doar un alt copil, mai mult decat o figura a autoritatii. Anna Freud a descoperit ca cea mai buna metoda de a face fata problemei transferului era cea care venea in mod natural: sa fii adult grijuliu, nu un coleg de joaca sau un substitut de parinte. Abordarea ei poate parea autoritarista dupa standardele a multor terapii moderne de copil, dar poate avea sens…

Cu toate acestea, spre sfarsitul vietii, Anna descrie o situatie din terapie (Freud, Anna 1983. Seminars on technique. Bulletin of the Hampstead Clinic, 6:1 p. 122):

Copilul isi imagineaza ca mama sa este o vrajitoare rea, ceea ce apare in transfer ca teama a copilului fata de analista, adica tot o vrajitoare. In acest caz, analista nu va face direct referire la mama copilului, ci va spune: Eu, o vrajitoare? Cred ca altcineva este vrajitoarea, aceasta reprezentand o interpretare transferentiala.

Citatul de mai sus denota o convertire tarzie a Annei Freud prin care recunostea existenta transferului la copil fata de terapeut. Mai mult decat atat, se poate observa chiar si o defensa in vorbele fiicei lui Freud:

Eu o vrajitoare? Cred ca altcineva este vrajitoarea.

Anna Freud nu-si poate asuma acest rol de obiect rau (vrajitoare) echivalentul mamei rele. Mai degraba prefera sa devieze rapid catre mama reala a copilului aceasta imagine insuportabila pentru analista.

Ne putem gandi ca limitele contratransferentiale ale Annei Freud au tinut de faptul ca l-a avut ca analist numai pe propriul tata. Insusi Sigmund Freud isi marturisea incapacitatea de a gestiona transferul matern al pacientilor. Foarte probabil aceasta situatie s-a intamplat intr-un mod mult mai evident in cazul analizei cu propria fiica. Asadar, Anna poate nu a avut sansa de a a-si simti in fantasma analistul ca pe un obiect partial (miros / parfum matern, obiect rau / fecale, san / hrana etc.). Faptul ca tatal ei o analiza in plan real a impiedicat fantasmarea obiectelor partiale in echivalentii simbolici. Sigmund Freud s-a referit intotdeauna in teoria psihanalitica la obiect ca la o persoana totala, in ansamblul ei. Anna Freud a fost incapabila sa-si ,,faramiteze” tatal in fantasma. De asemenea, tatal nu putea fi experimentat in plan imaginar ca obiect al dorintei erotice pentru ca ar fi echivalat ca o incalcare a interdictie a incestului. Marturisirea acestor dorinte chiar tatalui real ar fi impiedicat distanta impusa de simbolizare si ar fi insemnat aproape o trecere psihotica la act. Asadar, gandul exprimat prin vorbe in cura terapeutica a Annei putea fi tradus ca pe o fapta in planul realitatii externe.

Poate ca acest lucru care tine de istoria de pionierat a psihanalizei ajunge sa explice rezistenta inversunata a Annei Freud in timpul ,,Marilor Controverse” de a accepta ca cei mici pot face un transfer echivalent cu cel al adultilor.

Totodata, Anna Freud a pledat pentru o coexistenta stransa intre pedagogic si psihanaliza, in timp ce Melanie Klein vedea un abis intre aceste doua discipline. Ambele psihanaliste isi puneau in scena elemente transferentiale si contratransferentiale. Astfel, Anna isi justifica in principal analiza cu propriul tata in care a predominat procesul de invatare mai mult decat cel transferential, iar Klein incerca sa-si refuleze faptul ca primele ei experiente ca analist au fost cu proprii copii.

Din acesta perspectiva, putem intelege ca ambele femei au adus contributii importante teoriei psihanalitice si datorita faptului ca suferinta lor era asemanatoare in multe feluri.

Bibliografie

1. Elisabeth Roudinesco si Michel Plon, Dictionar de psihanaliza, Editura Trei, 2000
2. Jean Laplanche si J.-B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, 1994
3. Luis Rodriguez de la Sierra, Psihanaliza copilului astazi, Editura Generatia, 2008
4. http://www.pradodeoliveira.org/?p=311

Foto: commons.wikimedia.org