In 1995, Helen Fielding scria o rubrica in The Independent, care avea sa duca la best-seller-urile avand in centru icon-ul postfeminist Bridget Jones. Schema principala pe care se bazeaza aventurile lui Bridget Jones exploateaza ironic reteta de „first impressions” pe care a lansat-o in Epoca Regentei Mandrie si prejudecata, si care a ajuns un intertext arhetipal al genului romance: erou (mult-ravnit – o culme a succesului social) si eroina (neconventionala!) care nu se plac initial si care isi gasesc in cele din urma afinitatile si fericirea intr-o relatie pana la urma acceptabila conform canoanelor societatii. Ravnitul Mr. Darcy este jucat, in filmele cu Bridget Jones, chiar de Colin Firth, cel care l-a interpretat in mod memorabil pe acelasi Mr. Darcy in adaptarea deja clasica a lui Andrew Davies la Pride and Prejudice.
Primul film cu Bridget Jones i-a adus impreuna pe Renee Zellweger, Colin Firth si Hugh Grant (cel din urma in rolul playboy-ului Daniel Cleaver, un echivalent al lui George Wickham din Pride and Prejudice) si a aparut in 2001. A fost regizat de Sharon Maguire (prietena din viata reala a lui Helen Fielding, pe care de altfel se bazeaza persoanjul Shazzer). La cativa ani, a fost completat cu un sequel, bazat pe a doua carte a lui Fielding, Bridget Jones. The Edge of Reason (2004), care nu a fost primit cu tot atata succes. Iata ca la cincisprezece ani dupa primul film, Hollywoodul s-a decis sa reinvie franciza prin Bridget Jones’s Baby, tot sub bagheta lui Sharon Maguire, care nu mai regizase cel de-al doilea film.
Nu este dupa mine deloc surprinzator ca adaptarea cinematografica nu a ales sa se bazeze pe cea de-a treia carte a lui Helen Fielding din ciclul Bridget Jones, intitulata Mad About the Boy. In carte, regasim o Bridget cu doi copii, revenindu-si greu dupa pierderea mult-iubitului Mark Darcy si luptandu-se cu problemele unei femei intre doua varste. Asa cum sugereaza titlul, Bridget devine o veritabila cougar, ajungand sa se intalneasca cu un barbat mult mai tanar decat ea… Nu este surprinzator deci ca Hollywoodul a spus „pas” la aceasta intriga – faptul ca Mark Darcy ar fi putut muri ar fi lasat o serie de inimi cinefile nemangaiate. Si, ca sa spunem drept, inca de la inceput ecranizarile cartilor cu Bridget au edulcorat destul de mult din umorul britanic incisiv al lui Fielding. Fara discutie, deci, ca ironia din cartea finala prin care autoarea ne priveaza definitiv de un happily-ever-after nu a fost considerata palatabila pentru un sequel…
In noul film, Bridget se regaseste zece ani mai tarziu tot singura, dupa o relatie esuata cu Mark Darcy, peste care insa n-a trecut cu totul. Prietenii de varsta ei au devenit aroganti si casatoriti (smug marrieds), iar ea isi petrece vremea cu noi prietene de treizeci de ani si ceva. Intalneste la festivalul muzical de la Glastonbury un excentric milionar american (Patrick Dempsey) si restul devine destul de previzibil, cu un triunghi amoros si o stanjeneala tipica Bridget, caci protagonista nu are idee care dintre acesti doi barbati de vis (Darcy sau McDreamy) este tatal copilului pe care il va naste.
Helen Fielding insasi semneaza scenariul acestui al treilea film, impreuna cu Emma Thompson (ne amintim ca aceasta a primit un Oscar pentru scenariul la cartea lui Austen, Sense and Sensibility) si Dan Mazer (scenarist la filme ca Bruno si Borat). Razbate inca din dialogurile la care, desigur, Fielding a contribuit, celebra autoironie care a consacrat-o pe Bridget Jones. Emma Thompson, care apare intr-un rol secundar, ca obstetriciana lui Bridget, este, ca intotdeauna, incisiv de delicioasa, iar Colin Firth – desi, de inteles, mult imbatranit – reuseste sa transmita personajului Darcy aceeasi intensitate tacuta din spatele ochilor sai bantuiti. Si totusi, cu toate ca filmul se achita in mod onorabil si nu-i dezamageste prea crunt pe fanii francizei, nu te poti abtine sa nu-ti doresti sa dai ceasul inapoi si sa te trezesti la inceputul anilor doua mii (ma rog, tehnic, sfarsit de anii nouazeci pentru ca pe atunci trebuie sa datam actiunea cartilor) cu un Colin Firth tanar, o Renee Zellweger proaspata si amuzanta si cu un seducator deopotriva incitant si dezgustator ca Hugh Grant.
Nu putem sa nu remarcam absenta din film a lui Daniel Cleaver (ce primeste zeflemitor o inmormantare si un serviciu funerar pe masura) si sa nu ne intrebam nostalgic daca triunghiul clasic Jones-Darcy-Cleaver nu ar fi trebuit readus pe ecran… Prezenta americana de mucava a lui Patrick Dempsey aka McDreamy nu ajuta prea mult, iar personajul sau de mascul liberat si hipsterit nu prea are cum sa fie convingator. Asa cum nu prea convingatoare apare diatriba finala a lui Bridget (ajunsa la venerabila varsta de patruzeci si trei de ani) la noile valori ale unei societati media preocupate din ce in ce mai mult de tinerete si de senzational. In cadrul nou creat de film, care este, haideti s-o spunem de-a dreptul, o mai onorabila redare a unei intrigi de tip ”What to Expect When You’re Expecting”, ironiile postfeministe cu care ne-a obisnuit Fielding nu-si prea ating tinta, iar Bridget incepe sa se bazeze din ce in ce mai mult pe componenta de romcom, lasand mai la o parte topos-urile de chick lit de buna calitate care au consacrat-o.
Desigur, toate filmele cu Bridget Jones au atenuat mult din subtextele mai acerbe pe care le lansau cartile lui Fielding. Ele au fost, sa spunem sincer, un compromis destul de placut si vandabil intre Fielding si Hollywood. Si asa este si ultimul film, doar ca verva care a animat franciza acum cincisprezece ani pare ca a cam obosit. Sau poate ca am imbatranit noi, cei de aproape un leat cu Bridget sau pe acolo… Dar, sincer, pe mine m-ar fi interesat mai mult s-o vad pe Bridget mai mult cougar decat MILF – un acronim simpatic pe care o traducere / adaptare de tip ”mamica sexy”, desigur, nu poate sa-l redea.
Ruxandra Visan
este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.
