Cand Angelo Rinaldi il face KO pe Amiel

Din motive obscure a caror limpezire nu-mi revine – as fi si incapabil sa le limpezesc – s-a uitat ca a existat intr-o epoca un adevarat critic literar si ca prietenul meu Angelo Rinaldi facea si desfacea ploile pe atunci. Nimeni nu era atat de inzestrat in a-si scuipa veninul precum acest adorabil corsican, azi intrucatva imputinat de varsta si de Academia Franceza. Prea impetuos pentru a se bucura de volutele lui Amiel, el si-a reglat conturile cu acesta in cateva randuri pe care merita sa ni le reamintim, ca subscriem la ele sau nu.

Paul Léautaud, scrie el, merge cu scrupulele la fel de departe ca genevezul Amiel, care era preocupat, seara de seara, sa isi povesteasca ziua, dar cu o lipsa de umor si de erotism in stare sa isi plonjeze cititorul intr-o coma elvetiana.

Geniala gaselnita, aceasta coma elvetiana: e adevarat ca tot ce se prelungeste sfarseste prin a obosi. Dar, in apararea lui Amiel, sa nu uitam ca nu i-a trecut vreodata prin minte sa il asurzeasca pe acela care ar parcurge toate cele optsprezece mii de pagini ale jurnalului sau. El se felicita, dimpotriva, pentru ca nu avea nici o mare opera in santier, nici copii de crescut, nici principii de aparat.

Toate imi merg de minune,

isi insemna in jurnal cu putin inainte de moarte.

Era perfect constient ca paginile pe care le umplea nu erau decat fundalul unui soi de onanism si, peste toate, un truc al egoismului las. Un scriitor care nu se place si caruia ii repugna sa isi prinda cititorii in ochiurile operei sale, iata ce ne scoate din coma elvetiana si ne ofera o lectie de modestie si delicatete.