
E posibil ca psihanalistul sa se indragosteasca de analizand?
E posibil ca si analistul sa se indragosteasca de analizand? Inteleg ca e mai putin probabil, pentru ca are o educatie care cumva il opreste si pentru ca are mai multi pacienti.
…fara afectiune reciproca pacientul nu poate sa creasca. Iar indragostirea analistului se produce pentru ca undeva, in adancul sufletului nostru, lucrurile sunt oricum reciproce – citez un alt profesor de-al meu:
nu exista transfer erotic fara contratransfer erotic.
Numai ca „transferul” psihanalistului, numit in termeni clasici „contratransfer”, trebuie sa fie de mai mica intensitate sau de mai buna gestionare in asa fel incat lucrurile sa nu o ia razna, in dezavantajul pacientului.
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Psihanalistul nu ar putea deveni, la randu-i, dependent de analizand?
Este, intr-o anumita masura dependent de pacient, este o interdependenta, dar nu trebuie sa fie mai mult decat acesta ca sa schimbe rolurile.
Cititi si Ce inseamna nivelul implicit al interactiunii in situatia analitica (II)
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
E posibil sa apara un pacient care sa ii zdruncine psihanalistului tot sistemul de valori, inclusiv cel prin prisma caruia analizeaza?
Da, e posibil. Sistemul de valori prin prisma caruia analizeaza sau intelege nu este altul decat al lui personal [al psihanalistului], ca om. Daca are dificultati cu un pacient poate solicita supervizare sau poate face parte dintr-un grup de lucru de intervizare, iar daca dificultatile sunt si mai mari, poate face o noua transa personala (el [psihanalistul], ca pacient).
E posibil sa se inverseze raportul dintre psihanalist si analizand la un moment dat?
Da, nu e o situatie chiar rara si nici una catastrofala. Tot ce se intampla intre cei doi protagonisti ai curei este determinat de amandoi. De exemplu, sunt situatii in care „scena care se joaca” este aceea in care pacientul este ingrijitor, iar analistul ingrijit. Tot ce se intampla trebuie insa bine gestionat (nu constient, evident!) astfel incat pacientul sa nu fie retraumatizat, ci sa iasa din relatie intr-un echilibru mai bun decat a intrat.
Poate psihanalistul, inconstient, cauta un pacient de care sa se indragosteasca?
Nu ar fi bine sa caute asta. 🙂 Insa ar fi de dorit sa fie in stare sa se indragosteasca de fiecare pacient al lui.
Cititi si despre Relatia reala dintre psihanalist si pacient (II)
De ce si-a ales psihanalistul aceasta meserie?
Va urez atunci sa gasiti analistul care sa va lase sa intrati in mintea lui. 🙂 Fonagy spune, intr-un articol despre care am scris si urmeaza sa cititi, ca a-l lasa pe copil sa exploreze mintea ingrijitorului il va ajuta sa invete in acest fel despre minti.
Cred ca meseria [psihanalistul] o alege de fiecare data cand accepta un pacient cu care sa lucreze. Cand incepi o analiza ca pacient, nu o faci niciodata ca sa fii acceptat pentru formare la Societatea Romana de Psihanaliza :), ci pentru ca simti nevoia sa schimbi ceva la tine. Tot la fel, daca devii la randul tau analist, o vei face pentru ca, undeva foarte adanc, simti nevoia sa te re-vindeci cu fiecare pacient pentru ca asta se intampla efectiv, ambii ies din relatie imbogatiti si cred ca asta ramane resortul cel mai profund al psihanalistului, vindecarea sau schimbarea.
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
E posibil ca pacientul sa isi seduca psihanalistul?
Cum sa nu? 🙂 Chiar incearca sa il seduca si chiar e bine sa reuseasca. 🙂
Analizandul isi poate intalni psihanalistul in afara curei psihanalitice?
Spuneti ca pacientul nu stie nimic despre psihanalist – dar poate sti, poate afla, nu neaparat de la psihanalist, din alte surse, poate afla destul de usor unde locuieste – il poate intalni intamplator la magazin – il poate urmari sau angaja pe cineva sa o faca – nu trebuie sa fie prea greu. Daca devine dependent de el, daca capata sentimente pentru el, aproape sigur ca isi va dori sa afle despre el – ce l-ar impiedica sa nu se limiteze la imaginatie?
Bineinteles ca poate afla, mai mult sau mai putin intamplator, si nu e nici o problema, nici macar daca se intalnesc pe plaja la coada la floricele ca sa il citez pe un coleg. 🙂 (Sau poate e!) 🙂 Psihanalistul ii spune pacientului ca este bine ca ei sa nu isi stabileasca intalniri si activitati in afara sedintelor din cabinet pentru ca aceasta activitate pe care ei o fac trebuie sa nu se suprapuna cu altele (asta pentru ca pacientul sa isi dezvolte „imaginatia” de care el are nevoie in cura […]). Nu intamplator va dezvolta o anumita imaginatie despre analist – scenariul pacientului are legatura cu ceea ce el are nevoie sa (re)traiasca si doar cu asta lucram, nu? Daca insa „nu asculta” 🙂 si il urmareste pe analist, se va vedea / afla „la fata locului” ce anume inseamna asta pentru pacient. Chiar daca afla lucruri despre analist, pacientul va ramane tot „in imaginatie” (Lacan ar spune „in Imaginar” cu obiectele sale pierdute si cautate) pentru ca cei doi nu sunt colegi, nu au un context de viata comun, nu au o relatie simetrica din punct de vedere social.
Cititi si Cate ceva despre greseala analistului
Cine ne poate defini clar iubirea pentru psihanalist?
Rezulta cumva din aceste discutii ca pacientul plateste pentru o relatie – chiar una de iubire, eventual, acceptata si chiar anticipata de psihanalist atat timp cat regulile sunt respectate. Cand pacientul inceteaza sa il mai iubeasca pe psihanalist, cura ia sfarsit. Sigur, cuvantul iubire poate fi inlocuit cu alte cuvinte, dar in fond cine ne poate defini clar iubirea? Gresesc?
Nu cred ca gresiti deloc. Cred chiar ca ganditi psihanalitic. 🙂
Comentariu de Georgiana Branisteanu la articolul „Analistul, intre «perfectiune» si «vulnerabilitate»” de Codruta Zerfas
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Foto: thehindubusinessline.com
Si tu Georgiana cat si Dan cunoașteți situația în care,simțind că pacientul are o anume afectiune față de el,psihanalistul se sperie si il lasa balta.Dezastrul îl cunoașteți.Este acesta un psihanalist bun?
daca s-a speriat pesemne ca s-a speriat de constrangerea venita dinspre propriile-i pulsiuni; in mod normal nu ne sperie pornirile altuia daca nu au un raspuns in noi ; ati simtit si dvs. asta gandind ca analistului ii e frică (despre care umbla vorba ca merge mana-n mana cu tensiunea erotica);
si de vreme ce ati ridicat problema aici, unde discutia plecase de la posibilitatea ca analistul sa se-ndragosteasca de analizand; invers, se stie, medicul e satul de afectiunea pacientilor sai, inca de la Freud era satul, deci putem presupune ca generatia actuala de psihanalisti s-a nascut ”deja-satula” de asa-zisa iubire de transfer;
dar asa este, cat vor exista pacienti va exista si speranta ca unul dintre ei va fi mai cu mot si va reusi sa-l dea pe spate, sa-i dea analistului valorile peste cap, sa-l faca sa-si riste meseria, tot … e, iluzia asta, speranta asta infantila e la fel de bine cunoscuta și speculata in terapie; ea intra in constelatia complexului oedipian si se considera ca de abilitatea terapeutului de a o specula depind durata si succesul tratamentului.
acu* intorcandu-ne la intrebarea dvs., daca anlaistul s-a speriat de afectiunea analizandului si l-a trimis la plimbare, parerea mea : ori era o catastrofa din punct de vedere profesional – o fi fost facut, cum se spune, la ”Stefan Gheorghiu”, ca asta pare cam mult si pentur ”Spiru Haret”; ori s-a temut c-ar putea ceda avansurilor pacientului ; ori, cel mai sigur, si una si alta, daca macar una ar lipsi, consecintele de care vorbiti nu s-ar putea realiza
P.s.
* stai uneori si te gandesti : ce meserie absurda! nu imposibila, ca pana la urma, cum-necum o faci, având în vedere ca s-a inventat ca meserie in care este suficient sa treaca timpul ca sa se-nfaptuiasca, iar singura garantie ce ti se da este ca timpul si spatiul pot fi vandute / cumparate (nici nu-i de mirare ca cineva ca Freud a avut intuitia, inteligenta speculativa a virtutii timpului si spatiului de a constitui moneda de schimb indiferent cum te-ai situa : ca le contesti sau dimpotriva, le vezi ca pe un dat cert) ; deci, cum ziceam, nu doar bizara, speculativa, neconventionala, de-a dreptul absurda!!; cred ca numai dintr-un optimism incurabil poti s-o faci – sau o dintr-o ura ne-mpacata fata de propriile experiente de viata si fata de oameni pe care sub pretextul metodei terapeutice, cum spunea un alt comentator, ii fortezi sa regreseze la niveluri subumane si tu odata cu ei ; care inseamna ea sa te pui obiect de transfer si sa duci simptomatic relatii emotionale sub nume profesional; sau ca profitand de increderea si vulnerabilitatea cultivate printr-o promisiune de relatie permanent frustrata, sa provoci omului o noua boala – nu orice fel de boala, una sufleteasca!, doar ca sa-i demonstrezi ca oricum o avea in stare latenta, ca nu l-au facut natura si/sau mediul, invulnerabil, chit ca nici tu nu stii daca esti si vei face fata mai bine, si vei fi in stare sa-l faci mai bun; in medicina traditionala, pare-mi-se, asemenea experimente in care provoci o boala cu pretentia de a vindeca sau preveni alta, daca nu exista un control strict al riscurilor care trebuie să fie sensibil mai mici (cum ar fi vaccinurile), sunt interzise; de aici si rezerva mediului academic pentru unele tipuri de psihoterapie experimentala cum e si acesta daca iti permite sa provoci un rau fara sa poti oferi un antidot in contrapondere, ba sa te mai si descotorosesti de pacient in caz ca experimentul esueaza, afectele scapa de sub control sau nu-ti mai convine ca s-a stricat prea tare si nu mai esti interesat sa-l repari (adevarat ca in practica nici medicina nu sta mult mai bine, dar macar teoria sa ramana gardianul punerii si pastrarii lucrurilor in matrita corecta)
De-aia nici nu e meserie. E un simptom, o formațiune de compromis între frica de pedeapsă și instinctele diabolice, pasămite sublimate prin alegerea acestei metode de lucru care poate fi foarte crudă, uneori, în funcție de sensibilitatea pacientului, așa cum s-a amintit mai sus, chiar ucigașă (din fericire, nu de atâtea ori cât să atragă atenția asupra psihopatiei din spatele măștilor binevoitoare, să le întrebe și pe ele cineva de sănătate, măcar așa, după modelul Al Capone, dacă și-au plătit impozitele la câștigurile reale, gen!).
Cum să-i zici ”meserie” când pentru orice profesie recunoscută în societate și care implică un beneficiar, există un standard subiectiv care se traduce astfel : ”fă-o ca și cum ai face-o pentru tine sau pentru ai tăi”. Păi lor standardul ăsta n-are cum să li se aplice, dacă meseria lor e ”relația”, nici nu se pune problema să interacționeze vreodată cu ceilalți, apropiați sau nu, în diversele contexte sociale, după modelul psihanalitic. De ce? Nu pentru că dogma nu recomandă, că doar îi văd de-atâtea ori cum îi doare undeva de dogmă, ci pentru că e totalmente inacceptabil și ei știu foarte bine asta. Inacceptabil moralmente și inacceptabil omenește și mai ales, s-ar lăsa cu consecințe. Da’ las’, c-au găsit ei o subspecie neprotejată numită măgulitor ”clientelă”, care în galeriile subterane pe care le-ar vrea ferite de orice intruziune (mai puțin atunci când aleg să-și bată joc pe față de regula confidențialității), poate fi fără riscuri sacrificată pe altarul instinctelor perverse mediate de elaborate instrumente psihanalitice (o subspecie despre care se crede că e chiar fericită să fie și f…* și cu banii luați).
Ei și ucigașii plătiți – să facă altora ce n-ar face niciodată celor cărora le respectă viața și condiția umană. Probabil că nici un chirurg nu și-ar opera propriul copil, dar nu din aceleași considerente – ba chiar din unele opuse, iar dacă prin absurd ar ajunge totuși s-o facă, te-ai aștepta s-o facă, ”at its best”, după aceleași metode pe care le folosește și pentru copiii altora. Chiar ar fi interesant de știut dacă vreunul din cei care operează ca ”psihanaliști” ar recomanda membrilor familiei ca în caz de ceva să intre într-o psihanaliză. Atunci chiar i-aș crede: nu că psihanaliza e frecventabilă, ci că ei cred cu-adevărat în bullshit-urile în numele cărora își practică liber patologiile.
Pentru cine are impresia că delirez, n-am decât un sfat (sadic, cinic, recunosc) : să se ducă! Mai rău decât să mori în această conjunctură care ”investește” ”reconstituirea”, pentru că altă cale de ieșire din ignobila cursă nu mai vezi, n-am auzit să fie. Pân’ la urmă, c-o moarte toți suntem datori – deși lor li s-ar putea părea că e rezervată doar fraierilor care nu sunt niște vampiri nemuritori precum sunt ei. Nu, nu cred că intenția lor e să-și lichideze victimele (nici vampirii n-au neapărat reputația asta, și ei vor, ca orice om, să fie acceptați, iubiți și eventual să mai facă unii ca ei, să se reproducă cum ar veni!). Cred din contră, că fiecare client e pentru ei un pariu cu moartea, dar asta în felul în care îl deleagă cu propriile chinuri (că nu zic că nu sunt posedați și chinuiți), pe care le-ar vedea suportate la nesfârșit, pentru că, nu-i așa?, analiza e infinită și ei au orgoliul răbdării de a o duce la infinit. Și uite-așa, dar numai așa, ajung ei să-și facă ”meseria” ”cum ar face-o pe ei înșiși”!
Sesizasem si eu de mai mult timp un paradox despre care nu intelegeam de unde provine, care ar putea fi explicat prin ideea ca mai degraba instincte agresive motiveaza- speram, inconstient, alegerea acestei profesii, respectiv ca indivizii din bransa mai bine "inarmati" teoretic si practic ajung sa faca mai mult rau clientilor fata de cei mai modestut mobilati profesional.
Cum adică-l lasă baltă? Nu-l mai primește sau doar că nu răspunde acestei învestiri libidinale știind despre ea că nu este decât un aspect al transferului disfuncțional care trebuie lichidat prin păstrarea atitudinii analitice neutre? M-aș mira să se sperie un psihanalist de transferul erotic, doar se-așteaptă, vorbim despre inima nevrozei și a intervenției terapeutice, aș zice să fie speriat c-ar putea să nu apară…