Despre capacitatea de a fi singur

Nu stiu altii cum sunt, dar unii gasesc toamna un prilej excelent pentru introspectie, relaxare, reverie si creativitate. Sigur, aceste trairi complexe nu sunt conditionate de un anume anotimp sau de o anume prognoza meteo. Mai degraba, ele au legatura cu o achizitie foarte sofisticata in dezvoltarea personalitatii si ale carei radacini se gasesc in chiar primele luni de viata. Este vorba despre capacitatea de a fi singur.

Asupra capacitatii de a fi singur va propun sa reflectam astazi. Sa incepem cu mentiunea ca aceasta competenta, adesea considerata un inconvenient si asemuita cu ceva dezadaptativ, este consecinta directa a maturizarii emotionale. O spune celebrul pediatru si psihanalist D.W. Winnicott intr-un articol din 1958 intitulat chiar asa, Capacitatea de a fi singur. Gasesc ca este important sa ne gandim la solitudine intr-o lume sufocata de tot felul de stimuli, intr-o lume in care fetisizarea conectarii si a conexiunilor a luat amploarea unui vertij hipermaniacal. Traim intr-un paradox. Acela in care comunicarea cu un celalalt a devenit posibil de realizat aproape instantaneu in orice colt al lumii dar, in acelasi timp, exista o saracire tot mai profunda a relationarii autentice. Incapacitatea de a fi impreuna cu cineva intr-un mod real, bogat si autentic poate ca reflecta, intr-o masura, incapacitatea de a fi singur. Si aici ne referim nu la sentimentul de singuratate, acel sentiment de izolare si pustiire sufleteasca, ci la faptul de a te afla singur intr-o stare care sa te pregateasca pentru reverie si pentru creativitate. Constatam ca multi sunt singuri, fara sa fie cu adevarat singuri. E de-ajuns sa facem o calatorie cu metroul sau cu autobuzul pentru a remarca aceasta realitate. Avem nevoie de gadgeturi, de a rula incontinuu degetul pe un ecran pentru a ne dopa cu informatie, un comportament care ne duce cu gandul la jocul compulsiv si excitat al unui copil aflat intr-o stare patologica de agitatie maniacala. Asa cum pentru un astfel de copil jocul nu inseamna bucurie pentru ca el nu este capabil de simbolizare, la fel, a utiliza in permanenta masinarii care ne impiedica sa ramanem singuri cu noi insine reprezinta o incapacitate de a trai cu ceea ce vine din noi si care este perceput ca fiind prea amenintator.

Winnicott a teoretizat capacitatea de a fi singur plecand de la o experienta fundamentala, aceea de a fi singur, ca bebelus, in prezenta mamei. Iata alt paradox. Pentru ca aceasta capacitate sa se constituie este necesar ca ea sa se construiasca in prezenta unui celalalt. Pentru Winnicott, acest celalalt reprezinta disponibilitatea fizica si psihica a mamei de a fi sensibila si de a raspunde nevoilor bebelusului ei intr-un mod continator si repetat. Aceasta ingrijire materna ii ofera bebelusului prilejul sa construiasca ideea unui mediu bun, protector si securizant pentru el. Pentru ca aceasta achizitie sa fie insusita cu succes, este necesar ca mama sa fie indeajuns de buna sa se adapteze, sa se acordeze nevoilor bebelusului prin indentificarea cu acesta. Winnicott explica,

Sa fii singur in prezenta cuiva poate avea loc intr-un stadiu foarte timpuriu, moment in care imaturitatea Eului este in mod natural contrabalansata de o sustinere a Eului din partea mamei. In timp, individul o introiecteaza pe mama care sustine Eul si, in acest fel, devine capabil sa fie singur fara sa se lege frecvent de mama sau de simboluri materne. (Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, Editura Trei, Bucuresti, 2004)

Foarte interesant, capacitatea de a fi singur are legatura directa cu capacitatea de a descoperi viata personala cu dorintele, nevoile si aspiratiile ei. Alternativa patologica, subliniaza Winnicott, este o viata falsa construita pe reactiile la stimulii exteriori. A descoperi cine esti ca persoana si a trai in conformitate cu ceea ce esti reflecta ideea de a fi viu si de continuitate a existentei.

Numai cand este singur bebelusul poate sa faca ceva echivalent cu ceea ce numim la adult a se relaxa. Bebelusul poate sa devina neintegrat, impleticit, intr-o stare lipsita de orientare, sa poata pentru un timp sa existe fara a fi nici reactiv la ingerintele mediului extern si nici o persoana activa, avand o directie sau miscare pentru interesul sau. (Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, Editura Trei, Bucuresti, 2004)

Am punctat cateva repere in geneza capacitatii de a fi singur si am vazut rolul important al acestei achizitii in dezvoltarea autentica si satisfacatoare a vietii personale. Acum sa reflectam o clipa asupra legaturii dintre capacitatea de a fi singur si capacitatea de a fi impreuna cu cineva. Asa cum remarcam mai sus, pentru ca bebelusul sa fie capabil sa-si insuseasca aceasta achizitie, este nevoie ca mama, aflata in prezenta lui, sa fie disponibila nevoilor lui. Lucru deloc usor de realizat, mai ales ca si o mama, ca orice fiinta umana de altfel, poate sa fie ingrijorata, agitata, obosita fizic si/sau psihic. Chiar si asa, ne invata Winnicott, mama trebuie sa fie suficient de buna, nu trebuie sa fie ideala. Iar o mama indeajuns de buna stie sa diferentieze starile ei de cele ale bebelusului, sa-si permita sa aiba anumite stari si experiente emotionale si, in acelasi timp, sa ramana disponibila pentru bebelus.

Capacitatea de a fi singur presupune ca te simti in siguranta cu tot ceea ce vine din interiorul tau, cu ura, furia sau anxietatile paranoide. Sa dobandesti capacitatea de a face fata acestor amenintari fara a le considera atat de intense incat sa zdruncine fundamental relatia cu tine insuti sau cu ceilalti. Si, desigur, doar dupa ce acest proces este realizat si integrat, te poti relaxa cu adevarat si esti pregatit sa primesti alaturi de tine pe un altul intr-un mod in care sa va aduca implinire amandurora.

Alexa Plescan

este psiholog si lucreaza cu adulti, adolescenti si copii.

Toate articolele acestui autor

>> Cu ce se ocupă un psihanalist