Boala cuvintelor obtuze

Saptamana trecuta a fost marcata de incidentul de la Pitesti, in care niste copii tinand in mana niste pancarte scrise probabil de niste parinti doreau sa fie protejati de un alt copil, un coleg cu ADHD. Imaginile protestatarilor reluate iar si iar nu ajutau prea mult la intelegerea situatiei si a modului in care s-a ajuns ca niste copii sa se teama de un alt copil cu care au convietuit pana atunci. De fiecare data ni se ofera doar miezul dramatic al evenimentelor, dar ceea ce ne lipseste este modul in care lucrurile s-au intamplat pana atunci. O astfel de prezentare dramatica pune privitorul in situatia unui clivaj imediat, in care va fi de partea uneia dintre cele doua parti. O data efectuat acest clivaj, nu mai are nici o importanta ca cele doua parti au format odata un tot unitar, acum ele se vor infrunta pana la distrugerea si eliminarea uneia dintre ele. Sau, cum spuneau romanii, divide et impera. A da impresia ca in interiorul aceluiasi grup sunt de fapt doua tabere inamice conduce la distrugerea sentimentului de apartenenta si impiedica orice reparatie ulterioara. Caci nu dorim sa reparam decat ceea ce ne apartine si nu ceea ce este strain de noi.

As dori insa sa ma aplec in acest articol asupra uneia dintre originile unui astfel de conflict si a neintelegerii generale care invaluie ca o ceata densa si produce un efect de hiperbola: mai intai copilul cu ADHD era agitat, apoi avea probleme mari cu atentia, apoi era de fapt agresiv, mai tarziu devenise suicidar si ameninta ca isi ia viata cu compasul, pentru ca ulterior sa fie autorul unor violente monstruoase. Acesta este traseul fantasmatic al unei angoase puternice produse de un obiect bizar asa cum este limbajul de lemn sau cuvintele obtuze asa cum le-am numit eu.

ADHD este un astfel de cuvant. Ce inseamna el de fapt, ce intelege un copil caruia i se spune ca are aceasta boala, dar alti copii care sunt colegi cu el? Ce inteleg profesorii, parintii din aceste litere impietrite?

Cititi si Ce este ADHD?

Ce sunt acestea si de ce efectul lor este atat de nociv?

Doua exemple mi-au venit rapid in minte despre cum folosim cu generozitate cuvintele obtuze si nici o clipa nu ne preocupam de faptul ca mintea noastra este goala de orice sens al lor, iar celui din fata noastra nu ii oferim o explicatie, ci un verdict menit sa il faca captiv pentru multa vreme si sa il excluda constant si din mintile celorlati care l-ar putea ajuta.

Acum ceva vreme, niste parinti ai unui baietel de gradinita m-au rugat aproape cu disperare sa ii ajut sa rezolve o situatie ce parea imposibila. Baietelul, intrat de putina vreme in gradinita, devenise pericolul cel mai teribil, spaima gradinitei si in interiorul institutiei se faceau toate demersurile posibile ca el sa plece de acolo. Cu acest scenariu in mintea mea, am sosit acolo, unde mi s-a facut o scurta prezentare a baietului in care mi s-a spus ca el are tulburari grave de comportament, cu conduite de autovatamare si ca este este un pericol la adresa lui si a celorlalti. Cand am intrebat ce anume a facut, in ce fel s-a vatamat, mi s-a raspuns ca intr-o criza de nervi a rupt un desen al altui copil, a iesit din clasa si s-a intins pe jos, pe hol, unde a ramas asa o perioada. Cand am ajuns la clasa lui, l-am gasit pe hol, stand singur pe o banca, extrem de trist. L-am intrebat ce face acolo si mi-a raspuns ca il asteapta pe tatal lui, care va veni sa il ia cand termina serviciul. Am intrat cu el in clasa si l-am intrebat ce doreste sa faca. Mi-a raspuns ca ar dori sa se joace cu doi dintre colegii lui. Ne-am jucat impreuna si timp de cateva zile l-am acompaniat la sarcini, explicandu-le doamnelor educatoare reactiile lui afective in anumite momente mai dificile pentru el. Copil, departe de a avea tulburari grave de comportament, s-a dovedit a fi un copil istet, dornic sa invete lucruri noi, sa se joace si mai ales un copil sensibil, empatic. Intr-una din zile, un copil de la alta clasa a intrat plangand in hohote si s-a asezat la o masuta. Acest copil a fost singurul din clasa lui care a mers la acel copil si l-a intrebat: ce ai patit, de ce plangi, cine te-a suparat? Dupa ce doamnele educatoare au inteles cum este de fapt copilul si ceea ce simte el, lucrurile au intrat in normal si la finalul anului scolar, in urma unei serbari foarte frumoase, mi-au transmis multumiri pentru ajutorul oferit.

Un alt exemplu este al unor parinti care erau extrem de ingrijorati cu privire la fetita lor si la unele manifestari ale ei. Din pacate pentru ei, departe de a intelege mai bine ce se intampla cu ea, ei fusesera invatati sa preia mecanic niste cuvinte care defineau orice gest al fetitei: daca fetita scotea vreun sunet insemna ca era o ecolalie, daca punea mana pe ceva insemna ca era autostimulare, daca facea vreun gest inseamna era un tic, daca indraznea sa refuze ceva insemna ca era negativism etc. Foarte derutati, la un moment dat parintii m-au intrebat: dupa fiecare masa isi duce farfuria la chiuveta. Credeti ca este un comportament stereotip? Nu, le-am raspuns eu. Cred ca este rezultatul unei frumoase educatii pe care a primit-o de la parintii ei, adica de la dvs. Caci cred ca asa procedati si dvs dupa ce mancati. Pentru prima data dupa multa vreme parintii au zambit si au inteles ca este nevoie sa cautam firescul unei actiuni si nu absurdul ei.

Asadar, cuvintele obtuze sunt acelea in care iti spargi capul, dar nimic din ele nu intra in capul tau. Sunt cuvinte pline de litere, dar goale de orice afect. Ele sufera profund tocmai pentru ca ecoul lor este unul de lemn si nu unul viu. Cuvintele omenesti sunt cele care se nasc din senin, fara a fi intamplatoare. Cuvintele omenesti sunt vii. Este mare contrastul intre a folosi cuvinte si a cuvanta.

Sa incercam sa traducem ceea ce vedem, ceea ce auzim. Sa incercam sa ii vorbim celuilalt ca si cum ne-am vorbi noua si daca traim senzatia ca propriile noastre vorbe ne sparg capul, sa le imblanzim. M-a intristat faptul ca accentul tuturor discutiile a fost pus pe normal vs anormal si nici o clipa pe ceea ce este omenesc. Caci a actiona omeneste presupune a sti in mod natural ceea ce este de facut pentru ca toata lumea este simta in siguranta.

Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara lucruri de gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei sa ai un prieten, imblanzeste-ma!
Ce trebuie sa fac? zise micul print.
Trebuie sa ai foarte multa rabdare! raspunse vulpea. La inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvant. Graiul este izvor de neintelegeri. Insa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in mai aproape de mine.

Cititi si Protestul elevilor impotriva colegului cu nevoi speciale: cine pe cine discrimineaza?

Ce-ar fi daca incepand de azi am refuza sa mai cumparam cuvinte de-a gata si am incepe sa ne cream propriile cuvinte cu sens? Atunci cand reusim lucrul acest, imposibilul devine posibil. Un copil, despre care mi s-a spus ca este in lumea lui si ca nu are nici o legaturi cu nimeni din lumea aceasta normala a oamenilor asa cum o stim noi, mi-a spus intr-una din intalniri:

Cristina, am nevoie de ajutor! Stiu, i-am raspuns, si voi face tot posibilul sa aflu cum iti pot oferi acel ajutor de care ai nevoie.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor