Selfie dintr-o lovitura

Am vizionat recent piesa Sapte dintr-o lovitura in regia Liei Bugnar care se joaca la Teatrul Metropolis. M-a suprins din multe puncte de vedere, dar in special unul mi-a atras atentia: capacitatea de a figura in profunzime una dintre cele mai actuale problematici, si anume insingurarea si depresia aferenta, dar si formele foarte diferite de expunere ale acesteia. In doar o ora si 45 de minute se realizeaza un selfie complet si complex al multiplelor fatete ale depresiei. Avand aproape invelisul unei terapii de grup prin retragerea intr-un anumit spatiu si timp, prin intensitatea trairilor, prin izolarea fiecaruia in parte intr-un impreuna inseparabil, piesa reda miezul vulnerabil al fiintei umane aflate in deriva.

Interesanta este capacitatea de a-i pastra pe toti laolalta intr-o poveste comuna si de a realiza in exact acelasi timp un portet al fiecaruia care nu are nici o legatura cu celalalt. Acesti oameni, sapte la numar, nu sunt doar deprimati. Ci sunt de-a dreptul sfasiati de ghearele unor depresii care a pus stapanire pe viata lor si le-a strivit orice speranta. Disperarea ii aduce impreuna, suferinta ii face sa se iubeasca, durerea ii face sa se urasca, iar lipsa oricarei sperante sa doreasca chiar sa se nimiceasca reciproc. Selfiul lor de grup este cel al unui suflet amputat caruia ii lipsa orice farama de iubire si de incredere. Este de reflectat cand a ajuns sufletul atat de sarac si lumea atat de pustie incat sa „hraneasca” doar o speranta anorexica.

Cititi si O poveste despre depresie si anxietate

In multe momente, aerul puternic maniacal al exprimarii personajelor te-ar putea duce cu gandul la o comedie sau macar la o tragedie. Acolo unde se intampla ceva este viata. Acolo unde are loc o drama exista o miza. Urlete, rasete, tipete stridente sau ascutite, plansete hilare, vomitat, mancat, cautari disperate, sex, injuraturi… orice care poate functiona ca o padela de resuscitare pentru a anima sufletul aproape mort. Sapte oameni foarte singuri care poarta cu ei sechelele ruinate ale unei dorinte de iubire: o harpa, heroina, un mar, o sacosa cu haine, o pisica, o guma de mestecat, niste fluturi etc.

Singura lor forma de relatie in mod paradoxal este monologul adresat nimanui. Cuvintele lor curg intr-o gaura din care nu se intoarce nimic catre ei. Tot ceea ce li se cere este sa se supuna neconditionat idealului dupa care tanjesc: cineva care sa ii asculte. Tot ceea ce li se impune este sa nu fie sub nici o forma ei insisi.

Banalitatea suferintei lor ia forma unei cunoasteri ridicole. Ei sunt interesati sa afle despre ei doar printr-o deformare acuta a introspectiei mintii lor. Le este invizibila propria lor tristete, asista neputinciosi la agonia sufletului lor, dar sunt nevoiti sa afle despre transmiterea traumelor psihice la fluturii daltonisti sau despre exigentele sticlei care are glas.

Depresia este asadar inchiderea noastra indarjita intr-o lupta avida de a reusi. Nu stim ce, nu stim pentru cine, important este ca ne luptam. Lupta nu este insa decat incercarea foarte obositoare de a fugi cat mai mult de noi insine. De faptul ca nu ne-am intrebat niciodata cine suntem sau ce ne dorim cu adevarat. Poate ca nu ne dorim o harpa, ci doar pe cineva care sa ne asculte cantand la ea, poate ca nu ne dorim heroina, ci doar pe cineva care sa impiedice peretii sa se prabuseasca peste noi, poate ca nu ne dorim sa dam pumni, ci doar sa gasim pe cineva sa ne ajute sa suportam durerea pierderii, poate ca nu vrem sa fim perfecti, ci doar pe cineva care sa ne accepte imperfecti, poate ca nu vrem sa vorbim in permanenta, ci doar din cand in cand sa ne si raspunda cineva, poate ca nu vrem sa ne punem in pericol, ci doar sa gasim pe cineva care sa aiba grija de noi. Poate ca nu vrem sa fugim, ci doar sa ne gasim un acasa.

Cititi si Depresia introiectiva si depresia anaclitica: pledoarie pentru psihodiagnostic

Selfie nu este chiar incremenirea unei fericiri autodezvaluite prin pixeli. Este doar strigatul mut al unui ajutor inca ne-cerut. Speranta ca cineva va vedea ceea ce ne-am straduit sa ascundem.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: Anca Robu