Lupta pentru supravietuire a lui Dostoievski

Dragostea abstracta pentru umanitate ascunde aproape intotdeauna o iubire egoista fata de tine insuti.

Nu stiu cum se face, dar am constatat ca cu cat urasc mai mult indivizii luati in parte, cu atat dragostea mea pentru umanitate in general e mai fierbinte…

Se implinesc 195 de ani de la nasterea lui Dostoievski (11 noiembrie sau 30 octombrie stil vechi) parintele curentului existentialist. Desi considerat precursorul existentialismului prin preocuparile si temele abordate, scrierea lui este realista, frusta, brutala, fara inflorituri. Este poate pe jumatate existentialist pentru ca prin definitie un existentialist este agnostic sau ateu (Cioran, Russell, Simone de Beauvoir, Sartre, Nietzsche, Camus).

Tatal lui Dostoievski, descris de unii ca un tiran (sa ne aducem aminte si de meseria sa in care isi proiecta tendintele sadice), se pare ca ar fi fost ucis de iobagi. Aceasta e o istorie pe care nu o putem verifica. Pot doar presupune si intui ca istoria ar fi fost reala, corelandu-se manusa cu toata problematica abordata de Dostoievski in Fratii Karamazov. Ma indoiesc ca in acele timpuri educatia copiilor era una democratica. Rusia, ca si Romania, a avut experientele sale cu tirani.

Cronos (un tata si sot tiranic) avea 3 baieti: Zeus, Poseidon si Hades. Zeus il otraveste pe Saturn si se aliaza cu fratii sai pentru detronarea lui.

In romanul Fratii Karamazov fiii se razvratesc asijderea impotriva unui tata depravat si bicisnic. Fiodor Pavlovici avea trei fii legitimi (Dmitri din prima casatorie, Ivan si Alexei din a doua) si pe al patrulea, Smerdiakov (care suferea de epilepsie ca si Dostoievski) dintr-o relatie nelegitima. Cu o anatema puternica inca de la nastere (martea mamei sale la nasterea lui), Smerdiakov nu are nici o sansa sa se sustraga scenariului de viata perdant.

O parte invizibila, punitiva, sadica strabate toate romanele lui Dostoievski, cea a Parintelui Critic si necrutator care isi pedepseste odraslele rand pe rand. Dostoievski a oscilat mereu intre credinta si ne-credinta in Dumnezeu. Lupta cea mai vizibila intre cele doua parti sunt intruchipate de Ivan si Aliosa. Aliosa aparent iese invingator, desi Ivan prin monologul Marelui Inchizitor pare mult mai veridic. Dmitri isi ispaseste pedeapsa de a ii fi dorit moartea tatalui prin penitenta. Porunca autoritara suna cam asa “ai dreptul sa traiesti doar daca te lasi pedepsit, suferi”. Aparent doar iubirea si pocainta il salveaza pe Dmitri, pe cand Ivan – ateul si Smerdiakov – bruta nu scapa de pedeapsa. Aliosa se elibereaza de tatal biologic doar prin imbratisarea spirituala a tatalui ceresc si a tatalui spiritual – staretul Zosima. Astfel este crutat de Dostoievski, pentru ca e dispus de a asculta de o alta voce parentala (total opusa tatalui). Personajele sunt transparent infatisate ca ipostaze ale lui Dostoievski.

Daca ne gandim la luminile si umbrele lui Dostoievski, avem urmatoarea clasificare:

• Ivan, Stavroghin, Smerdeakov , Piotr Verhovenski, Feodor Pavlovici – demonii
• Dmitri, omul din subterana, Raskolnikov, Grusenka – inger si demon
• Aliosa, parintele Zosima, Miskin, Sonia – ingerii
• Ivan – partea de ratiune rece (asemanatoare cu a lui Stavroghin), intelectualitate acida, luciditate, indoiala, rebeliune intelectuala si delir, diabolic prin jocurile provocate
• Dmitri – oscilant in comportament, instinctiv, impulsiv, rebel (vezi si meseria pe care si-a ales-o)
• Aliosa (asemanator lui Miskin) – extrem de pur (poate partea din Dostoievski care crede in zei si minuni).

Dmitri si Aliosa sunt fiecare umbra celuilalt – exista in Dmitri un soi de puritate exaltata de care doar Aliosa e capabil, si exista in strafundurile lui Aliosa un altruism bolnavicios de care numai Dmitri e capabil. Aliosa este acea parte din Dostoievski care nu doreste cu nici un chip sa semene cu Tatal real. Religia ii confera astfel o platosa impotriva “genelor”. Daca fiecare dintre frati are oroare de a se considera copiii unui asemenea monstru, Aliosa este cel mai vehement in a isi sterge originile. O aparenta lipsa a defectelor il face neverosimil, la fel ca pe Miskin. Este acea parte din Dostoievski care are nevoie sa creada in minuni.

Ivan si Aliosa sunt cele doua parti din Dostoievski aflate in conflict: Dostoievski cel ateu / agnostic si Dostoievski cel credincios.

Smerdiakov si Feodor Pavlovici semnifica partea de bestie din Dostoievski, acea parte din noi care ne infioara si pe care nu o acceptam asa usor. O observam in ororile pe care unii dintre noi si le aplica siesi si altora. Interdictia de a ucide are la baza, ca de altfel ca majoritatea legilor omenesti, ratiunea de a convietui social bazata pe instinctul vietii. Daca toti ne-am pune in act pornirile ucigase nu ar mai ramane nimeni pe pamant. Si asta nu ne-ar placea, pentru ca multi dintre noi credem intr-o forma de nemurire (chiar daca nedeclarat). O forma de nemurire se infaptuieste prin actul iubirii – al aducerii pe lume a unui copil. Orice copil detine in el nemurirea parintilor. Si parintele trebuie sa moara cel putin simbolic la un moment dat al vietii, astfel incat copilul sa creasca, sa se maturizeze. Chiar daca la 18 ani teoretic un adolescent trece pragul spre adultul tinar, aceasta trecere nu se face la nivel simbolic prin ritualuri. Banchetul are acest rol insa nu este de ajuns. Pentru ca tanarul sa isi ia zborul din cuib, parintii ar fi de dorit sa investeasca in alte activitati din viata lor (de cuplu mai ales). Daca parintii investesc energie mare in rolul parental (neglijand alte roluri din viata lor), tanarul nu se va desprinde. Va avea interdictia de „a creste”. Tinarul va fi infantilizat o viata intreaga, dorindu-si inconstient moartea parintilor. Simbioza aceasta este patologica, pentru ca nici una din parti nu evolueaza. Ritualul trecerii simbolizeaza moartea unor roluri si trecerea in altele. Leul cel batran trebuie sa lase locul leului tanar. Moartea lor simbolica este necesara de multe ori pentru supravietuire. Cunosc multi adulti aflati in simbioza cu parintii lor care si-au ucis la nivel simbolic parintii parasind tara si plecand cat mai departe de ei.

A pleca inseamna a muri putin.

Cand granitele nu exista, ruptura e una dintre solutiile aplicate rapid.

Fratii ajung sa se elibereze de spectrul tatalui si sa se “nasca” punand in act tendintele agresive. Se pare ca o parte din viata Dostoievski nu s-a simtit liber. De aceea s-a razvratit impotriva autoritatii (exemplu: tar). Atunci cand nu mai credem in Salvatori: Parintii (biologici sau investiti cu autoritate), atunci suntem liberi. Nu mai avem nevoie sa ne razvratim.

Cat despre personajele feminine, unele dintre ele sunt victime ale circumstantelor (mor de tinere – ca si in istoria familiala si sentimentala a lui Dostoievski), altele au rol de madone care salveaza, altele de femei usoare care duc la pierzanie.

E posibil ca Dostoievski nu s-a iertat pe sine intr-un final pentru culpa de a ii dori moartea Tatalui, si totusi autodezvaluirea pe care a intreprins-o la sfirsitul vietii l-a ajutat sa treaca pragul nefiintei poate mai impacat.

Putem trage o concluzie terapeutica din roman: acceptati-va trairile incomode de genul urii fata de apropiatii vostri. Punerea lor in act in planul realitatii nu incheie conflictul. El va continua in interiorul supravietuitorului.

Cand cineva declara ca nu are nimic a reprosa parintilor lor sau spune ceva de genul: “copilaria mea a fost una normala”, intuitia ne spune cu totul altceva. Pana cand nu exista impacare cu parintii introiectati nu exista pace. (Uneori aceasta impacare nu apare niciodata).

O forma de autoterapie fara costuri, desigur, pentru cei care au curajul de a intreprinde un astfel de demers de sondare interioara, este aceea de a tine un jurnal.

Cristiana Alexandra Levitchi

este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. „Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.

Toate articolele acestui autor

Foto: http://thebigsmoke.com/2016/06/23/know-youre-googling-fyodor-dostoevsky/