Filmul Florence Foster Jenkins arata viata romantata a unei femei bogate, care se mentine in viata investind intr-un talent pe care nu il detine. Se spune despre Florence ca a fost o excelenta pianista cu o voce falsa formidabila.
Cand viata se scurgea din ea (avea sifilis care o manca pe interior), singurul lucru pe care l-a putut face sa sfideze moartea, a fost sa fie hiperactiva in cercurile sociale si sa isi cultive cu orice pret dragostea pentru cintat.
Aceasta pasiune intr-un domeniu in care nu avea un talent nativ a fost intretinuta de cei din jur, inclusiv de partenerul ei care o incuraja (isi gasise jumatatea care ii arata propriile iluzii), pianist. Sotul se lupta cu propriul rateu profesional atunci cand l-a cunoscut si astfel cei doi si-au reunit fortele pentru a lupta cu acest esec.
Despre personajele din filmul Florence Foster Jenkins si din realitate, aici.
In ceea ce o priveste pe Florence: sa fie oare o neacceptare a neputintei de a isi implini cariera de pianista? Sa fie furia fata de sotul care a lasat-o sa se chinuie cu o boala incurabila sau sa fie o cale inteligenta de a isi gasi locul, chiar daca un loc bazat pe iluzie?
Intrebarea e daca este necesar sa fii musai talentat ca sa faci ce iti place? Probabil ca nu (ca dovada ca exista si astazi cantareti care nu exceleaza prin voce).
Pentru critici cum canta Florence era o blasfemie. Sa “iti bati” joc de cant in asa fel! Dupa ei, ea nu a reusit.
Unde e limita intre “Asta e muzica – asta nu e?“
Florence a reusit ceva mult mai profund – sa traiasca viata cu profunzime. Cert e ca a fost o excelenta amfitrioana si a avut toate ingredientele necesare sa aduca bucurie in viata oamenilor. A putut sa ramana in istorie ca o binefacatoare petru suflete. Si poate ca talentul ei cel mai mare a fost acela de a avea o excelenta inteligenta sociala.
Cata luciditate putem suporta? Poate ca nu exista om care sa o suporte total. In cutia Pandorei a ramas Speranta. Speranta creeaza iluzii. Fiecare dintre noi ne mintim cu privire la unele aspecte din viata noastra. Fara minciuna nu am putea sa avem relatii sociale.
La polul opus ei, exista persoanele care se critica incontinuu si, decat sa se apuce sa faca un lucru, mai bine nu se apuca, oricum va iesi imperfect, asa ca ce rost are sa inceapa? Acele persoane sunt excelente in „critica”. Criticii in genere nici nu indraznesc sa spere. Speranta e moarta din fasa in mintea lor. Decat sa zboare si sa cada, mai bine nici nu incearca. “Daca nu sunt cel mai bun, nu sunt Nimic”.
Cristiana Alexandra Levitchi
este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. “Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain” – vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.
Daca ascultam intai vocea apoi sa citesc articolul, as fi pierdut esentialul din experienta.
Citind materialul intai, am reusit sa 'vad' dincolo de ce auzeam. Pot spune doar: Jos palaria, doamna Jenkins! Oare cati am avea curajul sa ne afisam asa cum suntem, 'imperfecti'? Eu una, nu. Am sa pastrez acest exemplu si am sa vad cat de dispusa ma simt sa ma arat cum sunt. Macar in particular, daca nu in public: intr-o lume a iluziilor usor inveti sa te pacalesti singur. Multumesc pentru alarma. Margareta