Am vizitat recent orasul lui Romeo si al Julietei. Nu mica mi-a fost mirarea insa sa constat ca cei doi se retrasesera temporar din lumina reflectoarelor ca sa lase loc altor protagonisti, niste musafiri cat de poate de neobisnuiti: Pablo Picasso si cultura Maya. M-am intrebat, venind dintr-o tara in care tinem cu dintii doar de ce e al nostru (mai putin de Brancusi, caci acolo ne pastram cuminti si discreti), in care Haloween-ul ne inspaimanta pentru ca ne poate distruge valorile si traditiile seculare, in care ce e strain e aducator de „ciuma” contra principiilor nationaliste si ucigator de valori, cum a putut suporta orgoliul lor o asemenea invazie culturala.
Cele doua expozitii, gazduite in locuri de vaza din Verona, Amo Arena Museum si Palazzo della Gran Guardia, erau deosebit de valoroase si de interesante. Colectia lui Pablo Picasso, intitulata Figure (1906-1971) cuprindea unele dintre cele mai importante opere ale pictorului (aduse de la Muzeul „Pablo Picasso” din Paris), o serie de portrete plecand de la cele mai apropiate muze ale sale, in special femeile din viata lui. Interesant este contrastul dintre figurile care subliniaza prezentele feminine, initial ele exprima o frumusete inocenta si tradeaza un indragostit care le idealizeaza, ca mai apoi, pe masura ce ele ii sunt cunoscute, sa se descompuna pana la a mai fi recunoscute cu greu. Cu adevarat nu seamana ceea ce ne dorim sa avem cu ceea ce urmeaza sa pierdem. A avea obiectul iubit ajuta mintea sa se adune intr-o singura voce, cea a dorintei, pe cand simplul gand al pierderii acestuia face ca minte sa se sparga in zeci de voci diferite. Figurile pictate evoca constructia si deconstructia unei relatii, in care pictorul urmand parca un fir al Ariadnei se pierde pe parcurs pe sine si se cauta in permanenta. Surprinde amestecul de naivitate si inocenta, trecuta parca prin fiorii unui ochi adolescentin si diformitate, confuzie, morbiditate, trecute prin lupa unui ochi adult care nu poate digera realitatea. Pare ca tot ceea ce este viu ne poate hrani, ne poate umple de pasiune, ne poate darui iubire, dar in egala masura ne poate otravi, ne poate umple de ura, ne poate caricaturiza. Este o metamorfoza a corpului uman si a mintii care permite transformarea acestuia erotizandu-l sau mortificandu-l, totul in serviciul unui singur destin: acela de a amana pierderea cat mai multa vreme si a te refugia de moarte.
Il linguaggio della bellezza, expozitia dedicata culturii Maya, este intr-adevar dedicata frumusetii. Caci cu greu iti poti lua ochii de la culorile minunate, formele atragatoare si mai ales de la felul extraordinar de a imbina contrariile. Expozitia este o poveste despre viata, despre formele umane si modul in care ele isi exprimau puternica comuniune cu tot ceea ce era inauntrul lor, dar si in afara. Povestea pare aproape un mic discurs despre intricarea pulsiunilor de viata si moarte, despre imbinarea contrariilor si ambivalenta, despre iubire si agresivitate, despre putere si frumusete. Este incantatoare permanenta alternanta intre sus si jos, inauntru si inafara, blandete si ferocitate, noapte si zi, viata si moarte, totul intr-o naturalete fireasca si intr-o curgere. M-a cucerit un mic detaliu: cautand sa inteleaga ce se intampla cu soarele noaptea, mayasii au stat si au observat zi dupa zi ce se intampla la apusul soarelui. Descoperirea lor a fost una suprinzatoare: nu exista doar soarele si luna, ci exista si ceea ce ei au numit Soarele de Noapte. Caci nimic nu dispare in neant si orice absenta are o reprezentare, fie chiar si prin negativul ei. Limbajul frumusetii inseamna capacitatea de a lasa corpul sa exprime mintea si mintea sa transpara in expresiile corpului.
Asadar, uneori trebuie sa moara temporar ceva vechi pentru a lasa loc noului. A muri nu inseamna a disparea, ci a curge intr-un necontenit fir al timpului, acolo unde nimic nu se pierde pentru ca fiecare amintire e bine prinsa in cate o bucla de spatiu care ii apartine in totalitate. Este insa minunat cum se pot intalni in acelasi loc amintiri din momente atat de diferite ale timpului, pe care mintea le compune in asa fel sa poata exista deodata.
O data cu lasarea soarelui de noapte insa, Romeo si Julieta isi reiau domnia de veghe asupra Veronei, acolo unde este casa lor si unde nimic nu le poate tulbura intaietatea.
There in no world without Verona walls,
But purgatory, torture, hell itself.
Hence-banished is banish’d from the world,
And word’s exile is death.
Orasul era incantat sa isi gazduiasca musafirii. Stia ca in fapt nu ei ii fac privilegiul de a poposi in bratele lui primitoare, ci el le ofera privilegiul de a-i gazdui in istoria si traditia sa inconstestabila. Si se spune ca cele mai reusite gazde sunt cele care raman discrete si lasa musafirilor intreaga stralucire. Caci nu exista indoiala cu privire la identitate si nici amenintare de contaminare a ei decat acolo unde insusi mitul fondator este indoielnic. Nu ne putem intreba daca mai suntem cine eram decat daca ne-am intrebat mereu si cine suntem de fapt.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: gardapost.it
