Cumparam o cafea a doua zi dupa alegerile din SUA si doamna care ma servea, dupa m-a privit intens cateva secunde, si-a lasat privirea sa devina sonora si mi-a impartasit gandul ei tulburator:
Nu pot sa cred ca a iesit Trump, este incredibil, nu m-as fi asteptat la asa ceva.
Am zambit consolator si mi-am luat cafeaua, lasand-o pe doamna in compania gandurilor ei ramase inca nerostite. La putine clipe insa mi-am dat seama ca expresia ei continea un mare adevar comun acelei dimineti. Socul vestii nu provenea din continutul ei (atunci cand exista doi candidati, se va alege unul dintre ei), ci provenea din faptul ca orice urma a existentei si alegerii potentiale a lui Trump fusese stearsa cu desavarsire din minte. Singura optiune mentala era Hillary Clinton, in calitatea ei de scut impotriva „strainului”, de reper solid impotriva incertitudinii, de pansament impotriva ranilor pe care le produce schimbarea, in calitatea ei de continuator al filiatiei celor care sunt puternici si protejeaza lumea.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
America reprezinta deja de multa vreme o fantasma a parintilor combinati, o imagine materna a tuturor posibilitatilor si fagaduintelor narcisice amestecata cu o imagine paterna a mentinerii ordinii si protectiei impotriva angoasei de persecutie. Daca exista o dorinta, America o va indeplini. Daca exista un inamic, America il va anihila. Atata vreme cat America vegheaza somnul nostru este linistit. Cam aceasta era promisiunea lui Hillary, un somn bun pazit de ea, fara grija monstrilor din dulap sau a temerilor inutile.
Trump a aparut in aceasta imagine ca un Bau-Bau care zgandarea acest somn, care trezea indoiala si nesiguranta, care ridica intrebari si propunea trezitul in miez de noapte si luarea somnului pe cont propriu. Acest „strain nelinistitor” a trezit o spaima atat de mare, incat oamenii s-au vazut nevoiti sa il stearga din mintea lor si sa se socheze la aparitia lui „neasteptata”.
America s-a vazut trezita din somnul ei de frumoasa adormita direct intr-un cosmar demn de o varianta contemporana a povestilor fratilor Grimm. Prima reactie nu a fost asa cum ne-am fi asteptat revolta (cu mici exceptii care au in continuare un caracter de negare, not my president), ci resemnarea. Imi spunea cineva care locuieste la New York ca oamenii arata si se comporta ca si cum ar fi in doliu. Triumful narcisic al lui unui Trump dezavuat si renegat a insemnat si infrangerea sperantei lor de viata.
Marea mea descoperire era de fapt o intrebare. Cand am devenit atat de naivi incat sa fim surprinsi pana la a fi socati de ceva a existat tot timpul sub ochii nostri? Cand am devenit atat de inspaimantati incat sa producem un asemenea clivaj la nivelul mintii noastre si sa nu mai putem recunoaste toate partile ei?
Trump, asemenea tuturor partilor pe care alegem sa le aruncam la gunoi inainte de a ni le fi insusit si a le recunoaste dreptul la existenta, s-a intors si a fortat revenirea producand un efect de siderare. Ceea ce aruncam in afara mintii noastre si ii inchidem usa in nas se va intoarce printr-o efractie si va avea un efect de mare violenta asupra noastra. Persecutia asociata sentimentului de strain ne-a impins catre o negare radicala a prezentei sale. Aparitia brusca a acestui element a generat in noi o melancolizare acuta. Good night America, wherever you are a devenit o catastrofa generala cu efect imediat. Totul a parut dat pierzaniei, prabusirea era iminenta, o intoarcere acuta a angoaselor arhaice. René Kaës vorbeste in cartea sa Le Malêtre despre efectul de melancolizare ca un simptom major al disconfortului psihic si social, care isi cauta o modalitate de aparare in scenele colective maniacale.
Cititi si Buenos Aires – Lyon – Bucuresti: Jurnal de calatorie al psihanalizei legaturii
Nu ceea ce cunoastem ne face rau, ci ceea ce nu stim. Suntem din nou intr-un moment in care avem de ales intre un personaj bun si unul rau. Dar, in loc sa ne argumentam alegerea si sa optam pentru o pozitie clara, menita sa redimensioneze discreptanta dintre cele doua obiecte, alegem sa idealizam unul singur pentru a-l anula pe celalalt.
Donald Trump este doar un om. El nu are puterea de a schimba lumea asa cum o stim noi peste noapte si nici puterea de a distruge sau a salva America. Doua aspecte incurca foarte mult capacitatea noastra de a gandi prezenta si semnificatia alegerii sale: unul este dat de omnipotenta de a fi pretins ca are aceasta putere si de rezonanta fantasmatica a oamenilor la acest deziderat utopic. Ca orice omnipotenta, dezamagirea aferenta ei va fi pe masura. Al doilea este dat de stranietatea lui si de dificultatea de a o acomoda cu ceea ce este familiar mintii noastre.
Cititi si Donald Trump la Casa Alba si identificarea cu agresorul. Explicatii psihanalitice
Dar, asa cum spunea Freud, in tot ceea ce ne este straniu a existat la un moment dat ceva familiar. Asa ca nu ne ramane decat sa incepem sa compunem un travaliu de traducere si intelegere al acestui straniu. Sau cum imi spunea de curand un adolescent, uram ceea ce ne sperie de fapt in primul rand la noi. In cazul acesta, nu faptul ca Trump ne-ar putea distruge, ci mai ales faptul ca am putea ajunge ca el.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
