Plictiseala e o stofa calda, cenusie, captusita pe dinauntru cu matasea cea mai incandescenta si mai viu colorata. Cand visam, ne invelim in aceasta stofa. Suntem acasa in arabescurile captuselii ei. Dar, infasurat in ea, cel ce doarme pare cenusiu si plictisit. Iar cand se desteapta si vrea sa-si povesteasca visul, de cele mai multe ori nu ne impartaseste decat aceasta plictiseala. Caci cine ar putea, printr-un simplu gest, sa intoarca-n afara captuseala timpului? Or, a-ti povesti visele tocmai asta inseamna. Si nu altfel se poate vorbi despre pasaje, aceste arhitecturi in care noi retraim, in vis, viata parintilor si a bunicilor nostri, asa cum retraieste embrionul, in pantecele matern, viata animalelor. In spatiile acestea, existenta se scurge fara accent, ca intamplarile din vise. Ratacirile flâneur-ului dau ritm acestei somnolente. In 1839, Parisul a fost invadat de o moda a broastelor testoase. E lesne de inchipuit ca tinerilor eleganti le-a fost mai usor sa-si insuseasca tempoul acestor fapturi in pasaje decat pe bulevarde. Plictiseala e, totdeauna, fata exterioara a intamplarilor inconstiente. De aceea marii dandy au socotit-o nobila.
Sursa foto: theflaneursturtle.files.wordpress.com
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
