Irlanda anilor optzeci… Si un adolescent care trebuie sa-si schimbe scoala, plecand dintr-un sistem educational iezuit, unde invatau copiii mai instariti, la o scoala catolica mai saraca unde se confrunta cu o situatie total diferita.  Ziduri cenusii… Preoti rigizi si reguli absurde. Bullying gratuit… Parinti care divorteaza… Raza de speranta in acest peisaj gri ramane in mod previzibil muzica. Si un frate mai mare destul de ametit de ”iarba”, pe post de guru – care ofera sfaturi iluminatoare despre dragoste si muzica…

Filmul Sing Street, care a facut recent senzatie si a primit o nominalizare la Globurile de Aur ce vor avea loc la 8 ianuarie, se bazeaza pe o poveste simpla si previzibila. Primele dezamagiri. Primele sperante si primele intalniri semnificative cu muzica. Nu este nimic ce surprinde sau ce nu a mai fost surprins din epopeea adolescentului. Si totusi.

Si totusi Sing Street capteaza prin evocarea vie a unui traseu adolescentin prin etapele muzicale din perioada optzecista. O face intr-un mod nostalgic si total, cu umor, dar fara a-si asuma o adevarata distanta. Privitorul este invitat intr-o excursie sentimentala in trecutul muzical optzecist. Regizorul filmului, John Carney (muzician si regizor de videoclipuri el insusi) propune aici o poveste semiautobiografica – despre un adolescent irlandez care descopera muzica si care se imerseaza in visul sau.

Este o reteta simpla, dar una care merge la sigur. Si multi dintre noi, indiferent de diferentele culturale si de gen, ajung sa se identifice destul de usor cu personajul principal. Mai ales aceia dintre noi care au trait muzica anilor optzeci (direct ori prin frati mai mari sau prin parinti).

Sing Street propune o serie de cantece si videoclipuri muzicale. Ele sunt realizate ezitant si naiv de formatia de adolescenti pe care o improvizeza eroul principal al filmului. Iar eroul nostru trece prin diverse faze. Faza Duran Duran – enigmatico-rebela. Faza A-ha – edulcorat-senzuala. Faza ABC – sofisticat-inaltatoare. Faza The Clash – razvratita. Faza The Cure – indescifrabila…

Si face cate un cantec si cate un videoclip pentru fiecare din aceste faze. Primul cantec pe care-l scrie eroul este, bineinteles, ca sa impresioneze o fata ce i se pare misterioasa si interesanta. The Riddle of the Model. Cantecul a fost scris special pentru acest film. Insa este foarte greu sa-ti dai seama ca este doar o pastisa. Are un sound care l-ar fi putut transforma in hit, daca ar fi fost scris in anii optzeci. Se creeaza printr-un blend de Duran Duran cu Japan. Are o lipsa de sofisticare naiva care-l face o compozitie destul de credibila pentru un adolescent. Iar videoclipul aminteste in mod hilar de videoclipurile primordiale si ezitante ale optzecilor, evocand amuzant costumatia dubios-fantezista cu oarecari mosteniri din glam rock…

La o vreme dupa ce am vazut filmul, m-am trezit fredonand The Riddle of the Model. Apoi am inceput sa-l reascult in mod adolescentin. Obsesiv. Cu o imersare si o naivitate totala. Nostalgic. Sing Street este fara indoiala un film nostalgic. Este un film facut simplu, firesc, cu o poveste onesta si naiva. Ceea ce insa ii da forta este exact aceasta naivitate asumata. Acest caleidoscop muzical pe care il pune in fata noastra.

Haideti sa ne amintim de anii optzeci, spune Sing Street si haideti sa ne transpunem si sa rememoram cum era sa privesti viata prin prisma unui adolescent. Ametitor, total si ireparabil.

Desigur, ca privitori trebuie sa acceptam provocarea. Desi stim ca este doar o conventie, ca trebuie doar sa ne amuzam privind in urma si ca nu vom putea niciodata reveni la starea misterios-revelatoare cand traiam muzica adevarat si complet.

Si totusi. Pe asta mizeaza si filmul. Ca te trezesti fredonand cantece, ca mai poti trece prin faze de genul total si ireparabil. Ca totusi cumva caleidoscopul adolescentin mai este inca acolo.

Ruxandra Visan

este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.

Toate articolele acestui autor