Traim din nou cateva zile coplesite de un val de furie si de revolta. De data aceasta, furia provine din imposibilitatea de a sesiza unde se produce discrepanta. Cineva se intreba foarte indignat

daca eu gandesc asa si toti cei ce ma inconjoara gandesc la fel ca mine, atunci cine sunt cei care gandesc diferit si mi-au decis soarta?

Sa intelegem de aici ca noi cautam triumful prin anularea oricarei diferente si prin ignorarea celui care gandeste diferit. Ori suntem toti la fel, ori suntem oprimati de catre puterea unei conspiratii invizibile. Cum se face ca nu-i vedem pe cei multi care au gandit diferit, atat de diferit incat au constituit majoritatea ?

Nu-i mai vedem pentru ca nu mai avem unde. Nu-i mai auzim pentru ca nu ne intereseaza ceea ce au de spus. Posibilitatile tehnologice permit o segregare atat de marcata, incat aria de selectie a celor pe care ii toleram in ochii si urechile noastre a devenit tot mai fina si tot mai lipsita de orice element care ne-ar putea perturba mediul de gandire. De curand ascultam intr-o conferinta de la Londra prezentarea psihanalistei Alessandra Lemma cu tema „The Black Mirror: Identity, Body and Techonology” si imi atragea atentia o observatie foarte interesanta cu privire la efectul utilizarii cotidiene a tehnologiei. Psihanalista spunea ca acest efect rezulta in condensarea unei mai vechi scheme care presupunea existenta unei dorinte, asteptarea frustranta a satisfacerii dorintei si satisfacea in sine a dorintei care producea placere, intr-o varianta 2D care presupune o sincronicitate perfecta a dorintei cu livrarea sa imediata fara nici un fel de asteptare. Spre exemplu, daca intr-un schimb de idei apare cea mai mica neplacere sau diferenta, putem elimina imediat oponentul stergandu-l sau blocandu-l, ca si cum o data cu disparitia lui ar disparea si conflictul, ambivalenta, frustrarea, tensiunea aferente realitatii.

Cititi si Anti-Oedip sau productia unor forme noi de dorinta

Asadar, traim in bule de unde este aproape imposibil sa zarim ce se intampla dincolo de ele. Atunci cand suntem nevoiti sa scoatem capul temporar si sa privim afara suntem socati ca aerul rarefiat si sofisticat din interiorul bulei este intoxicat rapid de ceea ce se intampla in afara ei. Cum ar trebui sa procedam? Sa traim doar in interiorul bulei si sa fragmentam realitatea in fante narcisice corespunzatoare idealurilor noastre? Sa scoatem capul in afara bulei doar insotiti de o masca de oxigen ideatic care sa ne protejeze de inhalarea rebuturilor periculoase din atmosfera generala? Sa ne avantam in lume cu capul gol si mintea deschisa ca intr-o recenzie a unei retrairi adolescentine rebele?

Poate ca ne-ar fi mai usor daca am sti in incontro vrem sa o luam. Daca ne-am pronunta de la bun inceput ce ne place, ce vrem sa vedem in oglinda, ce ne dorim pentru noi si identitatile noastre inca in tranzitie. Poate ca varianta aceasta post factum, in care ne pronuntam doar in negativ dupa efectuarea unei actiuni (nu vreau asta, nu-mi place asta etc.), ar trebui reelaborata retroactiv si transformata intr-o gandire preventiva si anticipatorie si nu intr-o retentie ulterioara de ura si dispret.

Si poate ca ar fi util sa ne intrebam ce transpira aceasta eterna teorie a conspiratiei? Discutand recent cu niste adolescenti, imi spuneau ca este foarte greu sa te pronunti cu privire la politica pentru ca nu stii niciodata ce este adevarat si ce este fals. M-am gandit ascultandu-i daca nu cumva aceasta este cheia problemei noastre principale si anume eterna amenintare a prezentei unui Self fals care a luat atatea forme si atatea deghizari incat e aproape imposibil sa ii mai descalcesti esenta autentica.

Cititi si Donald W. Winnicott – Cateva concepte 

Si, ca sa facem haz de necaz, nu pentru a ne rade de noi insine si pentru a reflecta la capacitatea noastra de a despica firul adevarat de copiile lui multiple, adolescentii parafrazau pentru a descrie mai bine aceasta confuzie, o melodie dintr-o reclama de sezon cunoscuta:

De Craciun, fii mai bun, fii adevarat, spune Da, nu spune Nu…

Am ramas cu totii intrebandu-ne ce inseamna sa fii adevarat.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/c/cf/Palatul_Parlamentului_1b.jpg (modificata)