M-am tot straduit sa inteleg cu ce premise ne-am azvarlit in 2017 si cum de ne-am trezit mai degraba sub efectul regresiei decat sub cel al progresiei. Intr-o matematica elementara in care o cifra ii urmeaza celeilalte, lucrurile fac punte unele cu altele si se continua intr-un fir logic si consistent. Toate bune si frumoase in acest rationament, insa mi-am amintit aproape recurent celebra avertizare londoneza din the Tube*: Watch the gap! Ridicol, ne-am putea gandi, cum sa nu stii ca acolo este o gaura, cum sa nu o anticipezi cu privirea, pentru ca mai apoi picioarele tale sa o salte triumfator si sa isi continue drumul ca si cum ea nici macar nu ar fi fost acolo. Cel mai adesea, ceea ce ne incurca este faptul ca de obicei se tes mai multe fire in paralel. Prinsi in incalceala seducatoare a unui fir, uitam de celelalte si ne trezim spanzurati de amestecatura lui matasoasa. In acest somn dulce al multiplelor fire nu doar ca este posibil sa nu vedem gaura care se casca la picioarele noastre, dar putem sa si picam in ea.
Marea drama este ca nu ne putem opri niciodata din a tot cauta alte si alte fire, din a fugi dinaintea unora de abia incheiate in intampinarea altora care ar putea fi. Nu avem ragaz sa purtam cu mandrie invelisul tocmai tesut pentru ca ne ademeneste cautatura ipotetica a altor tesaturi pe care le-am putea avea. In ani si ani, adunam o panza considerabila, insa de multe ori complet inutila pentru ca are atat de multe gauri intre firele ei incat nu poate acoperi goliciunea sau tine de cald. Pierdem multa vreme tot cautand alte si alte fire, dar acordam foarte putin timp puntilor dintre ele. La miezul noptii dintre ani, aruncam cu usurinta la gunoi anul care a trecut, ne dezicem de el si ne naspustim toate nazuintele asupra celui care vine.
Am vizionat recent la Teatrul de Arta piesa de teatru Si veni barbatul la femeie, o cautare asidua a doi oameni care, desi la un moment dat se gasesc, ei continua sa se caute. Un fel de-a Baba Oarba in care te poti trezi in bratele celuilalt sau te poti izbi nemilos de masa de lemn din mijlocul camerei. Sau de-a v-ati ascunselea, in care tu numeri, tu te ascunzi, tu te cauti si in mod suprinzator nu te gasesti, desi iti auzi perfect vocea. In aceasta incrancenare amestecata, o replica mi-a atras atentia:
Dupa ce ne vindecam de esecurile vietii, ne imbolnavim de speranta.
Ce poate fi mai adevarat decat atat? Obositi de moarte dupa lupta dura pe care o ducem cu dezamagirea si esecul, in loc sa ne tragem sufletul si sa respiram cu nesat aerul proaspat al libertatii temporare, ne aruncam in bratele perfide ale unei noi boli. Facem din speranta ingenua un ideal nemarginit. Asa se naste Fat-Frumos, asa se naste Mesia, asa se naste Conducatorul care va schimba lumea sau Guvernantul care va mari salariile. O asemenea boala are toate conditiile necesare pentru a se croniciza si pentru a ne transforma in naivi incurabili. O asemenea boala ne impiedica sa facem din speranta doua andrele active cu care sa crosetam viitorul. Ne ingheata mainile cu promisiunea unei imbratisari calde care nu va veni niciodata.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Ceea ce ne poate scoate din aceasta incurcatura este o dilema simpla, dar care ne priveste in totalitate. Un ceva de facut al nostru care nu necesita asteptari nemarginite, ci o actiune minima. Un gest, o vorba, o fapta.
Caci vorba personajului masculin din piesa mai sus amintita, care, ajuns in culmea disperarii melancolice si atingand punctul culminant al unui existentialism mult prea ambiguu si prea crud, se reculege doar o clipa si intreaba plin de candoare:
Ma scuzati daca v-am enervat, dar nu mi-ati vazut cumva celalalt pantof?
Asadar, sa cautam ceea ce se poate gasi si sa speram fara a ne contamina de o boala a asteptarii infinite. Sa nu ne pierdem viata intr-un labirint al firelor ispititoare ce ar putea fi ale noastre intr-o zi, ci sa le folosim pe cele pe care le avem deja pentru a trai astazi. Speranta infama ca merita sa asteptam acea zi indepartata in care vom trai bine si frumos anuleaza orice clipa a prezentului in care am fi putut avea deja ceea ce cautam.
* Metroul londonez (n. red.)
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: Cadru din spectacolul Si veni barbatul la femeie de Semion Zlotnikov
