A inceput de ieri sa cada cate-un fulg. De fapt, a inceput de saptamana trecuta si erau ceva mai multi fulgi. Nimic neobisnuit poate pentru luna ianuarie, punctul culminant al unui anotimp capricios si oarecum ambivalent, daca ne gandim la contrarietatea figurii, ba Craiasa Zapezii, ba Baba Dochia. Ceea ce ne surprinde insa este panica si / sau indignarea creata de aceasta zapada. Prezenta ei nedorita, desi total intemeiata, a produs adevarate drame interioare, contribuind in cele din urma la un sentiment de izolare pseudoapocaliptic. Oamenii au fost sfatuiti sa ramana in case, drumurile s-au blocat, scolile s-au inchis, trenurile s-au oprit etc. Ca urmare, urmatoarea reactie a fost o furie nemarginita contra zapezii. Cum de si-a permis sa cada din cer, sa se aseze pe strazi, deasupra si sub masini, in calea picioarelor si mai ales cum de nu s-a gandit, dupa ce si-a facut hatarul nesatios, sa se retraga de la sine din calea noastra si sa se auto-adune.
In momente de mare confuzie ajungem sa personificam obiecte concrete si sa le transformam in partenerii unui dialog imaginar menit sa ingurgiteze o cantitate mare de ostilitate. Insa impotriva cui este de fapt indreptata aceasta furie? Ce ne deranjeaza atat de tare? Poate faptul ca ceea ce odinioara parea o convietuire naturala in care fiecare se descurca cu prezenta celuilalt (omul cu natura si natura cu omul), acum se pare ca cei doi se incomodeaza teribil reciproc. Orice schimbare, fie ea si anticipata sau indreptatita, produce o frustrare fara margini. Orice ne abate de la traseul nostru obisnuit si ne obliga sa ne reconfiguram gandul sau impresia, ne produce o furie imensa. Albul aproape ca ne-a orbit.
Cititi si Proiectia persecutorie a furiosului in psihoterapie
Cum s-a ajuns insa la o asa fragilitate narcisica? Cum am ajuns sa ne ameninte ceea ce ne inconjoara dintotdeauna? Si mai ales cum am ajuns sa facem un breaking news din ninsoare?
Un pasaj din scrierile lui Winnicott mi-a atras atentia, aparent fara nici o legatura cu cele scrie mai sus.
Daca nu poate fi furnizata nici o intelegere [unui copil micut cu privire la nasterea iminenta a unui frate] atunci cand mama este plecata pentru a avea un nou bebelus, ea este moarta din punctul de vedere al copilului. Asta inseamna sa fii mort. Este o chestiune de zile, ore sau minute. Inainte ca limita sa fie atinsa, mama este inca vie; dupa ce aceasta limita a fost depasita, ea este moarta. In acest interval de timp exista un moment pretios de furie, dar acesta este repede pierdut sau poate niciodata trait, intotdeauna potential si purtand in el teama de violenta.
Asa cum spuneam, pare a nu avea nici o legatura cu ceea ce propuneam ca discutie la inceput. Dar daca privim putin mai indeaproape textul, ne dam seama ca el vorbeste despre cum invatam sa intelegem si sa acceptam schimbarea (simbolizata prin nasterea iminenta a unui frate), o schimbare pe care nu am cerut-o, nu o putem controla si uneori poate nici anticipa. Textul vorbeste de asemenea si despre o metafora a pierderii (asta inseamna sa fii mort), in absenta mamei care este purtatorul intelegerii pentru copil, aceste se pierde si pe sine insusi in incercarea de a-si vorbi siesi si de a-si da niste raspunsuri. Partea insa esentiala este cea referitoare la furie, care este prezentata ca un spatiu al vitalitatii si al distructivitatii, lasand insa loc chiar si pentru o clipa creativitatii, adica posibilitatii de a face ceva cu ceea ce se va schimba iremediabil.
Foarte interesant reia textul lui Winnicott psihanalistul Th. Ogden:
Moartea inseamna pierderea de catre copil (sau netrairea vreodata) a acelei vitalitati date de sentimentul de a fi furios pe sine; de asemenea, inseamna pierderea durabilitatii sentimentului sinelui in experienta de mentinere a furiei in timp. Teama ca furia lui se va transforma intr-o violenta care o va vatama sau distruge pe mama lui reprezinta o permanenta amenintare pentru capacitatea de a se simti viu in furia sa.
Asadar, absenta cunoasterii si a intelegerii este o amenintare la adresa vitalitatii noastre emotionale. Incapacitatea de a ne infuria pe propria noastra neputinta si de accepta pierderea unei omnipotente ne conduce la o apocalipsa recurenta. Ori de cate ori ceva se intampla, acest ceva devine o amenintare atat de mare, incat necesita o energie imensa pentru a putea face fata trairii “de moarte” pe care o suferim. Ne ucide zapada din ianuarie, ne ucid ploile din mai, ne ucide soarele torid din iulie. Orice mica transformare care misca aerul din jurul nostru produce in mintea noastra o adevarata spaima de anulare a viului pe care il intretinem cu greu.
Mai mult decat a ne lupta cu adevarate himere, poate mai bine ne-am intreba oare ce ne supara atat de tare. Raspunsul s-ar putea sa ne surprinda.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: http://www.keepcalm-o-matic.co.uk/p/keep-calm-its-snow-time/
