Daca societatea in care traim ne produce un sentiment dominant, acela este cu siguranta contrarietatea. Eterna noastra stare de fapt este surprinderea. Ramanem uimiti ca urmeaza sa alegem, ramanem uimiti de incertitudinea prezentei noastre in ceea ce alegem, ramanem surprinsi de rezultatul alegerii noastre si mai ales ramanem muti de uimire cand contestam ceea ce am ales. Dincolo de apetitul pentru drama si revolutionarism, ramas undeva deschis de ecoul nostalgic al lui 1989, confundam cuvantul cu o actiune imediata si schimbarea cu anihilarea. Cineva striga mereu: Ajutor, vor sa ma omoare, e o conspiratie! amintindu-ne ca balada intrinseca neamului nostru este Miorita, cea in care tot urmeaza sa se intampla ceva si in cele din urma nu se mai intampla nimic pentru ca din realitate se fuge in fantasma si acolo se ramane pe veci.
Suntem contrariati pentru ca nu intelegem ceea ce ni se intampla. Cineva imi spunea ieri foarte speriat: Mi-e teama! Cand l-am intrebat pentru ce anume ii este teama, mi-a raspuns ca ii teama de o noua revolutie. Nu a mai putut sa-mi spuna ce ar insemna aceasta noua revolutie sau in ce ar consta ea. Dificultatea cea mai mare apare din senzatia ca ni se intampla. Altcineva hotaraste, altcineva ne face si noi suntem obligati sa ne supunem sau sa ne lasam dusi cu valul. Ceea ce lipseste este propria noastra reflectie. Ce inseamna pentru fiecare dintre noi o schimbare, dar o revolutie?
Intr-o singura generatie s-a creat o fisura imensa. In acelasi timp, in acelasi loc oamenii traiesc in lumi perfect paralele si vorbesc limbi diferite. Sperantele unora sunt spaimele altora, groaza unora este increderea nemarginita a altora si tot asa. In mod repetat, unii se boicoteaza pe altii. Ceea ce aleg primii, contesta cei din urma. Ceea ce contesta cei din urma, reclama primii. Un alt fel de Babel.
Cititi si Incurcatura limbilor si omul postparadisiac
Ceea ce ne-a lipsit imediat dupa 1989 a fost cel mai probabil un nou mit care sa permita nasterea unei noi societati, a unor noi generatii ce s-ar fi putut origina in geneza acestui mit fondator. In absenta acestuia, societatea s-a clivat radical, o parte imbratisand cu disperare amintirea utopiei comuniste a egalitatii si ocrotirii materne, iar cealalta parte importand cu aceeasi disperare iluzia occidentala a libertatii. Doua directii opuse, care un timp si-au putut desfasura sforile din acelasi ghem comun, dar care au ajuns acum la capatul lui. Ce facem cu ele? Tendinta pare a fi o ruptura definitiva si o renegare reciproca (johanisti si pesedisti, comunisti si europeni, patrioti si tradatori, intelectuali si muncitori etc). Dar daca ne-am intoarce pe fir inapoi tocmai la momentul in care s-au despartit? Daca le-am cerceta originea conflictului?
Am descoperi probabil ca a existat o diferenta in felul in care a fost trait acel moment. In timp ce o parte a perceput momentul acela ca pe o pierdere iremediabila a unei sigurante data de familiaritatea unui sistem, fie el si opresor, si s-a scufundat intr-o melancolie prelunga presarata cu ura impotriva noii libertati cu care nu au stiut ce sa faca, altii au perceput momentul ca pe o oportunitate de a explora lumea larga, inchisa pana atunci si de accepta toate privilegiile, dar si pericolele acesteia. Asadar, dupa cum aminteste Freud, in melancolie lumea unora a devenit ea insasi pustie si saraca, orice doliu fiind imposibil si interminabil. Nu este o lupta intre doua feluri de oameni. Ci este diferenta dintre confuzia unei tristeti furibunde produse de asteptarea unei lumi pierdute care nu va mai veni niciodata si bucuria conflictuala a unei lumi care se construieste in permanenta prin insasi contradictiile si diferentele ei. Cred ca filmele romanesti din ultimii ani oglindesc perfect acest Babel de care vorbeam. Imi vine in minte replica finala din filmul Pozitia copilului (r. Calin Peter Netzer):
Mama, deblochează-ma si pe mine!
Cititi si De ce noul val romanesc poate sa moara in Pozitia copilului
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: Turnul Babel de Pieter Bruegel cel Batran, 1563
