Am ascultat-o recent la Ateneul Roman cu ocazia Cameratei Regale pe pianista Elizabeth Sombart, o foarte talentata muziciana, creatoare a Fundatiei Resonance. Pianista s-a nascut la Strasbourg, traieste la Paris si a studiat sub bagheta marelui Sergiu Celibidache. Fundatia Resonance are o misiune nobila si inadita in acelasi timp, aceea de a aduce muzica clasica in locuri unde nu poate fi cantata de obicei: spitale, inchisori, aziluri, institutii pentru persoane cu disabilitati etc. O presenta deosebit de gratioasa, aproape diafana si totusi o personalitate puternica, o relatie speciala intre minte, corp si pian. Parea o balerina intr-un act artistic dinamic, desi doar mainile ei se miscau in deplina armonie cu clapele pianului.
Privind insa in sala de jur imprejur in mintea mea a aparut iminent intrebarea: ce putem face in tacere? Ce putem face cu tacerea? Mi-am amintit imediat o pacienta care, dupa cateva clipe de tacere, imi marturisea incurcata: nu stiu ce sa va mai spun, nu imi mai vine nimic. I-am raspuns ca uneori mintea se exprima prin cuvinte, alteori prin tacere. Raspunsul meu a evocat in sinea ei faptul ca niciodata nu si-a permis sa isi ofere tacerea, mereu s-a simtit obligata sa o umple cu cuvinte, sa ii sparga linistea inconfortabila. In tacere suntem doar noi cu noi insine, ceea ce poate fi fermecator sau inspaimantator. Tacerea se asterne in noi armonios sau extrem de zgomotos. Ea poate crea un dialog al gandurilor reconfortante, imbietoare sau poate crea monstri care ne tortureaza, pe care vom dori sa-i acoperim tot timpul cu cuvinte.
Cred ca de-a lungul timpului experientele noastre ne invata sa ne relationam cu intimitatea propriei noastre taceri. Daca acestea au creat in mod constant un spatiu al reveriei, atunci tacerea este un refugiu creativ si o sursa de inspiratie. Daca acestea au fost sparte, strapunse in mod repetat prin efractie, intruzate, umplute cu experiente stranii sau straine de noi insine, atunci tacerea este o inchisoare. Insa tacerea este in mod indubitatil legata de intimitate.
Cititi si Daniela Luca: Visand visele imposibile in spatiul analitic
Pentru a evita aceasta teama, noi o luam foarte usor pe cai gresite. Ne pierdem intr-o agitatie intensa, ne aglomeram cu obiecte inutile, ne satisfacem nevoi artificiale, ne pierdem intr-un zgomot asurzitor, fugim de noi insine in mii de feluri. […] Nu am trait sau nu am dori toti o fuziune cu celalalt pana la stergerea propriilor frontiere, pentru a nu mai auzi acel eu solitar care interogheaza, acea constiinta de sine care produce angoasa? Dar noi stim ca acest confort, pe care il gaseste eul solitar pierzandu-se intr-un „noi” iluzoriu, protejeaza de teama, cu pretul pierderii constiintei noastre. Muzica ne invata ca tacerea nu este un sfarsit absolut. Muzica nu poate fi ascultata decat prin respectarea propriei sale taceri. A fi in masura de a asculta tacerea este experienta suprema pe care ne-o ofera cu generozitate muzica.
Asadar, cand ne-am ascultat ultima oare propria tacere? Si ce am aflat din ceea ce ne-a spus ea?
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: infooradea.ro