Am asistat recent la Madrid la un spectacol de flamenco. Mi-au atras atentia mai multe lucruri din ceea ce se intampla in jurul meu. In primul rand m-a suprins spatiul in care urma sa se desfasoare spectacolul. Avand o forma semicirculara, era destul de mic si pozitionat cumva in prelungirea scenei, la nivelul locului unde picioarele dansatorilor aveau sa marcheze ritmul de mai tarziu. Spatiul, luminat cald, oferea o mare intimitate ca si cum te-ai fi pregatit pentru ceva din lumea onirica si nu pentru o realitate.

Pe scena mica incapeau foarte multi oameni. Flamenco nu este despre o dansatoare sau un dansator, ci despre un grup. Existau trei persoane care acompaniau la un instrument muzical, una care interpreta vocal si doi dansatori. Asezarea lor pe scena aveau ceva din miscarea unui singur corp, iar felul in care se incrucisau vocal, vizual sau verbal dadea senzatia unui liant invizibil.

Muzica juca un rol foarte important. Ea pregatea miscarile largi ale dansatorilor, conecta privirile spectatorilor si mai ales spunea o poveste care reusea sa contina corpul care o punea in scena. Flamenco are ceva profund tragic in ciuda spiritului latin, a dansului pasional sau a muzicii infocate. Chipul dansatoarei este transfigurat de o suferinta care curge pana la momentul in care picioarele o fixeaza prin cadenta lor in podea. Flamenco este o lupta, nu cu un altul, ci cu sine insasi, cu tot ceea ce te-ar putea ademeni in tristete si nemiscare. Dansul in sine este o improvizatie. Dansatoarea se opreste de multe ori, cateva clipe, pentru a-si trage sufletul si pentru a deschide ochii larg inchisi pana atunci. Priveste de jur imprejur, ca si cum si-ar cauta continuarea, ca si cum si-ar reimprospata suflul din alte priviri. Apoi lupta ei capata si mai multa insufletire, si mai multa incrancenare, aproape pana la epuizare.

Este foarte multa senzualitate in acest act artistic. Insa in egala masura este si ceva foarte sumbru. Este o poveste despre viata si moarte. Nu despre acte in sine, ci despre spatii. Un spatiu al Erosului, al iubirii, al senzualitatii, al miscarii, al corpului, al vibratiei, al pulsiunii de viata si unul al Thanatosului, al suferintei, al urii, al confuziei, al incremenirii, al tacerii, al pulsiunii de moarte. Este un dans al reintricarii pulsiunilor care la un moment dat au luat destine radical diferite si incompatibile. A improviza inseamna a crea. Paradoxul este ca putem fi creativi atat in iubire, in viata, cat si in suferinta. Putem gasi nenumarate forme de a ne trai si a ne exprima iubirea sau bucuria, cat si multiple feluri de a ne trai suferinta. Flamenco pare povestea unei alegeri. O punere in scena a unei suferinte care poate fi multiplicata la nesfarsit, sporindu-i tragismul si incarcatura agresiva. Sau o transformare intr.-o noua incercare de a regasi ceva nou, ceva viu, o speranta, de a re-erotiza corpul apasat de greutatea unei suferinte. Atat de mult rosu ne poate da cu usurinta iluzia unei pasiuni nemasurate. Dar la fel de bine ne poate duce cu gandul la o rana, la o hemoragie a emotiilor care curg fara oprire. Dupa fiecare moment intens de dans urmeaza un intuneric adanc. Cateva secunde nu stii daca dansatoarea a supravietuit sau un intensitatii propriilor ei trairi.

Cititi si Eros si Thanatos s-au nascut la Split

Inchei cu finalul cantecului interpretat in spectacol:

Ya es hora de vivir, de vivir con la palabra! Acum este timpul de a trai, de a trai prin cuvinte!

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: catracalivre.com.br